fotografie

Coasta Amalfi: Positano, Ravello, Sorrento, Minori, Maiori

La pas, pe străzile înguste. În alergare, pe poteci de trekking. În viteza mașinii, cu opriri multe. Cu ochii după plaje ascunse sau în căutarea vilelor văzute în depărtare, cocoțate pe stânci abrupte. Pe toate le-am făcut și fiecare mi-a descoperit bucăți diferite din Coasta Amalfi. Positano e orașul-vedetă al coastei. Toți vor să îl vadă, să îl fotografieze și să se piardă pe străzile lui. Îi înțeleg, m-am simțit instant atrasă să-i văd fiecare colț, să descopăr fiecare priveliște, fiecare magazin cu ceramică și fiecare restaurant cu pizza. Nici măcar agitația turiștilor care mișună constant pe străzile înguste nu mi-au luat din bucuria de a descoperi orașul. Nocelle e cel mai darnic în view-uri spectaculoase – te ridică până aproape de nori și-ți arată golful Positano și Marea Tireniană de la înalțime. Îți face cunoștință cu muntele, cu strugurii, cu smochinele coapte, cu trăitul într-un ritm mai lent. Ravello…

Grecia, my love!

Dimineață, ora 6:40. Cerul începe să se coloreze în tonuri de roz, soarele devine nerăbdător să se arate. Ies la o alergare scurtă, să-mi limpezesc gândurile în apa asta liniștită care plimbă ușor, dreapta-stânga, o barcă cu doi pescari. Mă opresc pe o bancă să le înțeleg ritmul, să le privesc mâinile care strâng minuțios plasele, să îmi imaginez viețile lor. E forfotă mare în jurul bărcii, pescărușii își așteaptă vocali micul dejun. Doi pași mai încolo, razele soarelui fac apa să sclipească de parcă-i brodată cu mii de paiete. E așa liniște că-mi aud pașii, Îmi aud tristețea cum se face mică și dispare în răsăritul acesta pe care îl privesc singură, dar deloc singură. Mă simt îmbrățișată de tot ce văd. De mare, de munți, de leandri, de aripi de pescăruși, de raze, de nisip fin și cald. Îmi place să mă imaginez trăind în fiecare loc pe…

Un cer roz

Se plimbă norii și schimbă totul în jur. Într-un minut e limpede, se văd casele în depărtare și lumina rostogolită pe vârfurile munților. În următorul, totul este alb, nedeslușit, cu forme șterse de vălătuci care prind culorile apusului. E o metaforă pentru ce trăiesc aici. Pentru ce e simt în perioada asta de doliu. E greu și e frumos. E atât de limpede și, totuși, uneori atât de neclar. Mă amorțește și mă face vie. Doare și mă împacă. Ceva s-a sfârșit și ceva nou, diferit, abia începe. E lipsă de sens, într-o succesiune de momente care par să nu se mai încheie. Și e sens lipit de alte lucruri. Se dărâmă cotidianul, se crapă toate obișnuințele și apare, mai limpede ca oricând, liniștea, pasul înainte, apusul roz. Așa că stau și privesc norii cum se plimbă, chiar dacă schimbă totul în jur. Stau în răbdare și în înțelegere că…

“Iernile sufletului”

Am citit “Iernile sufletului” (Katherine May) înainte să înceapă iarna mea. Am simțit cartea mai mult decât am plăcut-o. Nu mi-a arătat lucruri noi, s-a poticnit pe alocuri în descrieri lungi, contemplative. Dar am simțit frigul din ea, care transformă totul în liniște, am recunoscut binele care vine din a lăsa timpul să curgă încet. M-a pregătit pentru o lună de tihnă și de refugiu emoțional. M-a acomodat cu așteptarea, m-a îndemnat la cuibărit, la înfofolire, la pături moi și șosete groase, la mese gătite în casă și timp cu mine, ca într-un cuib de hibernare. Și asta am făcut, m-am retras și m-am odihnit. Am trăit în ritmul iernii, după lumina ei. Am locuit, când cu teamă, când cu bucurie, în acest spațiu de trecere, până am decis să deschid ușa și să fiu pregătită, mai pregătită, pentru dezmorțire. Life meanders like a path through the woods. We have…

Budapesta

Ce oraș-surpriză! Aproape distanța unui maraton mers în peste 2 zile de ignorat frigul, cu wow la fiecare colț, cu bucurie la fiecare târg de Crăciun, brad împodobit, clădire cu arhitectură deosebită, butic cu obiecte artizanale, piețe ordonate și pregătite de sărbătoare. Cu amintiri făcute la tot pasul. Budapesta mi s-a dezvăluit pe straturi, prin ceața deasă instalată în aproape toate diminețile, dar m-a încălzit cu luminile ei, cu eleganța străzilor și cu forfota deloc copleșitoare a oamenilor care o vizitează în decembrie. A fost friguroasă, strălucitoare, grațioasă. M-a îmbiat la mers domol pe străzi cu aer medieval sau de-a lungul Dunării, din Buda până în Pesta și iar înapoi. M-a răsfățat cu castane coapte, suc de mere cald și globuri de ceramică în târgurile de Crăciun. M-a făcut să-mi ridic privirea către toate palatele, muzeele și magazinele instalate în clădiri elegante. Mi-a amintit de Viena, mi-a amintit, uneori, de Paris.…

Momentul

Începe să se așeze anul acesta. Ca un covor de frunze galbene, peste care calc ușor și cu sunet. Se împarte timpul între tonuri strălucitoare de auriu-arămiu și griuri mohorâte, între aș mai pune ceva pe lista asta nesfârșită de lucruri și vreau să mă așez cu mine, într-un colț de cameră, cu ochii la geam. Să stau, să gândesc sau să nu. Să îmi cos toate gândurile pe un gherghef, să îmi cânte în urechi Etta James, să fie cald și să trasez cu acul o hartă a tot ce s-a mai petrecut într-un an de viață. Toamna mă întoarce, de 4 ani, la o pierdere, dar îmi rămâne aproape și în recunoștință și conectare. Ambele trăite adesea în același moment, într-un consens minunat, care mă face să mă întreb constant ce îmi doresc și ce îmi face bine. Îmi face bine să-mi amintesc că totul este în mișcare.…

Recunoștință

I am truly blessed. Pentru că există locuri în lumea asta care-ți mângâie privirile, îți bucură fiecare colț de imaginație și-ți descoperă, la fiecare pas, bucăți construite cu atâta creativitate. Iar eu pot să le văd. Mă pot duce la ele, mă pot lăsa învățată de ele, mă pot întoarce mai bogată în experiențe. Pentru că am oameni cu care pot împărtăși toate cele văzute și învățate. Că îmi pot întâlni prietenele într-un colț din țara mea preferată, să sărbătorim un fragment de viață. Că ne pot vedea împreună, la peste 10 ani distanță, cât de frumos am crescut. Cât de bine ne stă fiecăreia pe drumul său.

Cazări inedite – 33 la Zabola Estate, Transilvania

Era 12 fără 10 minute. O răcoare plăcută se instalase în toată camera. Era final de mai, aveam geamurile larg deschise și priveam la un șemineu în care mai pâlpâia firav o flacără. Țin minte liniștea. Ce citeam. Cât de plăcut se simțea halatul pe piele. Mirosul de fum. Bucuria. Neliniștea. Apoi, din nou, liniștea. Am închis ochii și am făcut rapid un exercițiu de recunoștință. Era 12 fără 5 minute și așteptam să împlinesc 33 de ani într-o cameră cu miros de lemn, departe de tot ce numesc eu acasă. Într-o cameră mare, aproape grandioasă, decorată în stilul conacelor transilvănene, așa cum doar îmi imaginam că există în lume la vârsta la care citeam povești. Iată-mă și pe mine într-una, o poveste trăită simplu, unde o fată care a învățat să-și ia pauze chiar și-n mijlocul furtunilor așteaptă să împlinească 33 de ani într-un loc de basme. Fără artificii, dar…

Timp pentru mine

În luna mai, mi-am rezervat o cameră într-un hotel din centrul Brașovului, mi-am împachetat câteva lucruri și am plecat să fiu cu mine. Singură. M-am trezit în fiecare dimineață la ora 7, să prind micul dejun cu ochii la primele mișcări ale orașului. Am alergat sub Tâmpa, am mers în medie 15 km pe zi, am citit o carte rezemată de o clădire în Piața Sfatului. Am stat cu orele în librării, mi-am ales în fiecare seară o masă cu vedere la munți și am stat în liniște. Șapte zile în care m-am ascultat și m-am prins din urmă. Îmi place solitudinea, mă ajută de când mă știu să păstrez o relație sănătoasă cu mine. Să mă întâlnesc, să acord timp gândurilor, să iau distanță față de contexte. O practic programat, de cele mai multe ori. Îmi setez în calendar sau pe o foaie “alone time” cât de des pot…

Navigate