fotografie

Viena

Am iubit Viena înainte să o cunosc. Prin Billy Joel care-mi cânta în căști cu orele în adolescență, prin Romy Schneider care mi-a spus povestea împărătesei Sisi, prin pașii de waltz învățați într-o sală de dans. Prin inspirația adusă de muzica lui Mozart și prin arta lui Gustav Klimt. Am iubit și mai mult Viena când am cunoscut-o. M-a cucerit cu atmosfera imperială trăită la fiecare pas, cu palatele sale impunătoare și perfect întreținute, cu sunetul de muzică clasică amestecată în tropăitul cailor pe pavajele de piatră. Cu poveștile incredibile ale monarhiei Habsburg, cu bulevardele vii și armonioase. Cu veselia oamenilor care ciocnesc pahare mari cu bere și cântă în cor. Cu bogăția culturală și grădinile cu palmieri. Cu bucătăria vieneză plină de snițele imense și felii de tort cu ciocolată Sacher. Cu atmosfera din Cafe Central pictată în culori de auriu și roșu purpuriu, unde obișnuiau să-și dea întâlnire intelectualii…

53 de gânduri de pe Camino de Santiago (partea II)

Continuare: “Life moves pretty fast. If you don’t stop to look around once in a while, you could miss it.” Dacă vrei să mergi pe Camino, setează o dată în calendar și go for it. Nu mai aștepta să nu-ți mai fie frică. Just go for it! Atunci când crezi că știi ce te așteapă, nu ai nici cea mai mică idee. Drumul te obligă să încetinești. Îți oferă spațiu să observi în tihnă frumusețea naturii, sunetul vântului sau al bețelor care scrijelesc ritmic asfaltul, forma pietrelor pe care calci, culorile unui apus, cum peisajul se schimbă pe măsură ce traversezi un colț de țară. Unele zile sunt ca o șendință lungă de meditație. Bucuria e și mai intens trăită când e împărtășită. Învață să trăiești momente, să le simți, apoi să le lași să se încheie. De fiecare dată când mă îndrăgosteam de un loc sau de o conversație,…

53 de gânduri de pe Camino de Santiago (partea I)

În fiecare zi, alegeam un loc în bătaia blândă a soarelui la apus și scriam, dintr-un suflu, tot ce simt, trăiesc și învăț pe traseu. Până apuc să așez toate gândurile pe foaie și să le dau forma pe care o merită, în cele mai frumoase detalii, las mai jos 53 de gânduri despre Camino, un fel de “notes to self and everybody else”: Ia-ți cu tine strictul necesar, apoi mai elimină ceva. “The Camino provides.” Când bretelele rucsacului încep să-ți sape în claviculă prin cele două straturi subțiri de haine și abia ai pornit la drum, două șosete așezate în dreptul vânătăilor pot face minuni. Întoarce-te în albuergue până în ora 10:00 PM sau vei fi încuiat pe afară, cum se mai întâmplă uneori când privești apusul în O Cebreiro, discutând despre viață cu un prieten de drum pe care nu l-ai mai întâlnit de niște zile. Dopurile de…

Crăciun de poveste

O lună de “It’s the most wonderful time of the year”, cântată când de Michael Buble, când de Frank Sinatra. Dimineți cu Magic Fm și seri cu ceai cald, biscuiți cu ciocolată și filme de sezon. Întâlniri în care am vorbit despre recunoștință, am râs cu poftă și am oferit. Multe discuții despre anul care stă să se încheie, cu ale sale lupte, amânări dar și cu ce înseamnă să-ți trăiești visul. Apoi, șapte zile de călătorit între casele în care am copilărit, două cărți citite și multă joacă de-a înfrumusețat momente. Cam la asta se rezumă până acum Crăciunul meu, care e de poveste prin simplu fapt că e scrisă de mine, în fiecare clipă în care am ales cum să privesc și să trăiesc poate cea mai frumoasă și egal de grea lună din an.

Acum doi ani

Era o zi de toamnă la fel de frumoasă ca asta. Caldă, fără pic de vânt, cu soare blând de dimineață, jucăuș printre frunze de culoarea gutuii. Simțeam că e ultima încercare, așa că m-am așezat pe o bancă în Cotroceni, mi-am decojit o banană și am început să o mănânc mecanic. Am privit câteva minute bune frunzele, întrebându-mă dacă voi mai simți vreodată bucurie. De-mi va mai permite mintea să privesc cu sens o bucată de viață, așa cum se desfășura în fața mea, atunci. Stiam că e o zi frumoasă. Doar știam. Aș vrea să mă întorc în timp și să o îmbrățișez pe Carmen de atunci. Să-i spun că va mai fi o zi în care razele vor avea aceeași poftă de joacă printre frunzele galbene. Și că, atunci, nu o să mai doară fiecare firicel de aer inspirat. Din contră, se va uita la dansul frunzelor…

Cote d’Azur

Am coborât drumurile șerpuite ale Luberonului, după o despărțire grea de liniștea orașului Rousillon. Ne-am urcat în mașina vorbitoare de franceză și, după niște ore de a droite și a gauche, iată-ne în mijlocul traficului, pe străzile înguste din Cannes. Good-bye, liniște!  Hello, forfotă frumoasă, briză lină și miros de mare! Planul e simplu, avem patru zile și câteva locuri de văzut: Cannes – Grasse – Eze – Nisa – Saint Jean Cap Ferrat – Monte Carlo. Pe Promenade de la Croisette mișună turiști întorși de la plajă, înveliți în prosoape colorate, doamne elegante pe tocuri subțiri și domni în pantaloni de in, întorși de la Festivalul de Yachturi, amestecați printre localnicii care își văd liniștiți de program. Mă îndrăgostesc de oraș abia seara, sub culorile apusului. Realizez că poți face o baie de mulțime în zona veche a orașului, să visezi cu ochii deschiși într-o plimbare printre yacht-uri, dar poți, doar la…

Como

Prin 1960, Gianfranco Miglio s-a hotărât să-și construiască o superbă vilă în vârful unui deal, deasupra zonei de sud a orașului Como, influențat de stilul fermelor din Lombardia. A vrut o casă care să-i adăpostească iubirea pentru soție, cele câteva mii de cărți unicat colecționate și vinurile produse în podgoriile din Nord. Aproape 60 de ani mai târziu, o fată care a visat la albastrul lacului înconjurat de Alpii italieni rezervă o cameră cu tapet verde în casa urcată pe deal și începe să se simtă tot mai acasă în astfel de mici descoperiri, pe meleaguri străine, în poveștile de viață construite armonios. Am poposit în orașul Como cât să-i cunosc vilele luxuriante și să-l privesc de la distanța oferită de Balconul Alpilor, așa cum e cunoscut Brunate. Drumul mai lung s-a purtat în liniște, cât mai departe de forfotă și cât mai cu tălpile în apa rece, prin orașele înșirate…

Cascais

Eram singurii pe plajă, cu nori cenușii deasupra. Am verificat temperatura apei, apoi am luat-o din loc către Boca da Inferno să testăm câtă liniște poate sta într-o priveliște atât de sălbatică. Nu ne-am despărțit de stânci preț de-o oră, ne-am luat timp să cercetăm un pescar singuratic ce-și arunca undițele tacticos în poate cele mai agitate valuri privite de mine. Cascais este fermecător. Are străzi înguste, vile de nobili și curți care par grădinile Raiului. Are păuni care traversează tacticos strada, în timp ce mătură praful cu cozile lor colorate, fântâni unde-și fac rațele siesta și cocoși ca-n cărțile cu basme. La câteva zeci de minute –  Cabo da Roca, locul care devine o experiență abia atunci când ignori valul de turiști care se grăbesc spre Far sau către platoul care marchează cel mai vestic punct al Europei și te abați pe o potecă șerpuitoare, lată cât un pas.…

Sintra

Undeva între înfulectat pasteis de nata și comunicat prin semne cu șoferi de autobuze care îți explică traseul într-o portugheză lentă, am descoperit Sintra, acest oraș al palatelor scose din cărțile de povești și al grădinilor în care te-ai putea pierde și două zile. Pe scurt. Pena Palace pare rupt din imaginația unui artist romantic, care s-a jucat cu forme și culori până și-a materializat un vis. E smuls din copilăria mea și așezat aici să mă bucure cu turnurile lui cu formă de bezea și culoare de înghețată. Moserrate Palace e înconjurat de un sanctuar numit, modest, parc. Grădinile lui sunt porți către toate continentele lumii, mergi prin ele zeci de minute peste alte zeci de minute și tot nu reușești să cuprinzi toate speciile de plante existente acolo. Povestea de aici e construită cu multă dantelărie în piatră și coridoare lungi, cu accente din “O mie și una de nopți”…

Cinque Terre – Manarola, Corniglia, Monterosso al Mare

“Privirea sus, ai văzut casa asta?” Mă împiedic de-o lămâie căzută dintr-un pom prea plin și galben tot. Bine-am venit în Manarola. Abia începe! Cerul parcă pică pe noi, eu mă plâng că nu-i strop de soare și marea prinde nuanțe cenușii. Două zile în Cinque Terre, una de trecut lejer prin ce are fiecare mai bun, alta de umblat-urcat pe traseele care le unește. Nu ploua deloc, norii sunt doar puși pe făcut spectacol în fața unui public numeros. Cern raze de soare, arată câte un petic de cer albastru, apoi trag plapuma peste. Oamenii mișună printre terasele cu viță de vie, cu privirea mereu în căutare și cu degetele răscolind prin mirodenii și borcane cu pesto. E un zumzet plăcut, e o stare de mirare continuă întipărită pe multe chipuri, de parcă ne-am trezit toți aruncați într-o poveste. Trepte umbrite de leandri, case pastel cu flori viu colorate, turnuri văzute în depărtare,…

Navigate