Dimineață, ora 6:40. Cerul începe să se coloreze în tonuri de roz, soarele devine nerăbdător să se arate. Ies la o alergare scurtă, să-mi limpezesc gândurile în apa asta liniștită care plimbă ușor, dreapta-stânga, o barcă cu doi pescari. Mă opresc pe o bancă să le înțeleg ritmul, să le privesc mâinile care strâng minuțios plasele, să îmi imaginez viețile lor. E forfotă mare în jurul bărcii, pescărușii își așteaptă vocali micul dejun. Doi pași mai încolo, razele soarelui fac apa să sclipească de parcă-i brodată cu mii de paiete.
E așa liniște că-mi aud pașii, Îmi aud tristețea cum se face mică și dispare în răsăritul acesta pe care îl privesc singură, dar deloc singură. Mă simt îmbrățișată de tot ce văd. De mare, de munți, de leandri, de aripi de pescăruși, de raze, de nisip fin și cald.
Îmi place să mă imaginez trăind în fiecare loc pe care-l vizitez. Așa îmi construiesc imaginea unei case cu obloane albastre, văruită simplu, cu flori roz lângă prag. Casa asta sună a radio peste care au trecut niște ani de cântat muzică grecească de dimineața până seara. Miroase a fructe de mare și a pește prăjit, întins în mult mujdei. E construită din piatră și stă pe un colț de stâncă nu foarte înaltă, privind bărcile cum despart marea în valuri albe. Are ferestre mari și e acoperită pe alocuri de verdeață, aproape sălbatică, aproape nevăzută. Casa asta trăiește în imaginația mea, acolo unde eu ies în fiecare dimineață să dau binețe pescarilor, să așez o masă de lemn și un scaun și să privesc cu orele cum se animă un oraș. Acolo unde eu dorm la prânz și stau cu ochii și cu viața după soare.
