Era 7 seara și mergeam de 11 de ore. Mai exact, 35 de kilometri parcurși pe marginea unei autostrăzi, sub un soare care îmi lipea tălpile de asfaltul moale, alți 8 pe drum de munte. Șosetele aveau culoarea pământului, corpul meu era sigilat în 3 straturi de cremă cu protecție solară și spray împotriva insectelor. În ultimii 5 km călcam direct pe o întindere în zona tălpii care îmi provoca grimase de durere la fiecare piatră pe care o nimeream. Ultimii 7 km au fost doar în urcare. Am trecut de la arșița de beton, de la platul plictisitor și vuietul mașinilor care treceau în viteză la pietrele alunecoase și hârtoapele de pe muntele Alto de las Herrerias. “Mă opresc în următorul” îmi zumzăia în minte de mai bine de 3 ore, doar că “încă 4 km, încă 2 km, încă 3” era gândul care făcea distanțele să se topească…
