Era o zi de toamnă la fel de frumoasă ca asta. Caldă, fără pic de vânt, cu soare blând de dimineață, jucăuș printre frunze de culoarea gutuii. Simțeam că e ultima încercare, așa că m-am așezat pe o bancă în Cotroceni, mi-am decojit o banană și am început să o mănânc mecanic. Am privit câteva minute bune frunzele, întrebându-mă dacă voi mai simți vreodată bucurie. De-mi va mai permite mintea să privesc cu sens o bucată de viață, așa cum se desfășura ea, în fața mea, atunci. Stiam că e o zi frumoasă. Doar știam. Aș vrea să mă întorc în timp și să o îmbrățișez pe Carmen de atunci. Să-i spun că va mai fi o zi în care razele vor avea aceeași poftă de joacă printre frunzele galbene. Și că, atunci, nu va mai durea fiecare firicel de aer inspirat. Din contră, se va uita la dansul frunzelor…
