Am zeci de pagini scrise, în care mi-am analizat stările parcurse în perioada de doliu, fragmente notate în telefon și un in memoriam, scris în mașină, înainte de înmormântare, printre suspine și în nedumerirea că cineva mi-a cerut să cuprind, în doar câteva propoziții, o cascadă de gânduri. Peste toate, la un an distanță, s-a așezat nevoia tot mai mare de a povesti și a da sens primului an fără tata. De a-mi aminti de mine în prezența lui și de a mă cunoaște pe mine în absența lui. Am căutat, cu fiecare reîntoarcere acasă, să-l reconstitui din urmele lăsate despre viața lui în poeziile scrise, în paginile subliniate apăsat, în iubirea lui pentru natură. L-am găsit, uneori, în liniștea câmpului, în mirosul de lemn ars în sobă, în ticăitul apăsat al ceasului, la biroul lui, înconjurată de cărțile pe care le-a citit ultima dată. Alteori, a fost doar singurătate, durere…
