Am citit “Iernile sufletului” (Katherine May) înainte să înceapă iarna mea. Am simțit cartea mai mult decât am plăcut-o. Nu mi-a arătat lucruri noi, s-a poticnit pe alocuri în descrieri lungi, contemplative. Dar am simțit frigul din ea, care transformă totul în liniște, am recunoscut binele care vine din a lăsa timpul să curgă încet. M-a pregătit pentru o lună de tihnă și de refugiu emoțional. M-a acomodat cu așteptarea, m-a îndemnat la cuibărit, la înfofolire, la pături moi și șosete groase, la mese gătite în casă și timp cu mine, ca într-un cuib de hibernare.
Și asta am făcut, m-am retras și m-am odihnit. Am trăit în ritmul iernii, după lumina ei. Am locuit, când cu teamă, când cu bucurie, în acest spațiu de trecere, până am decis să deschid ușa și să fiu pregătită, mai pregătită, pentru dezmorțire.
Life meanders like a path through the woods. We have seasons when we flourish and seasons when the leaves fall from us, revealing our bare bones. Given time, they grow again.”
“I recognized winter. I saw it coming and I looked it in the eye. I greeted it and let it in. I had some tricks up my sleeve, you see. I’ve learned them the hard way. When I started feeling the drag of winter, I began to treat myself like a favored child: with kindness and love. I assumed my needs were reasonable and that my feelings were signals of something important. I kept myself well fed and made sure I was getting enough sleep. I took myself for walks in the fresh air and spent time doing things that soothed me. I asked myself: What is this winter all about? I asked myself: What change is coming?”
