Amintiri fără timbru

Carmen

10 Posts Back Home

Concurs: Echilibru în toate

evenimente

A mai trecut o săptămână. Blazat, demotivat, ajungi la convingerea că nu mai vrei doar bunăstare materială, aşa că soliciţi şi confort psihic la pachet. Te gândeşti că poate e o nouă mişcare dacă toate emisiunile alea de seară la care adormi de obicei au început să vorbească despre armonie interioară şi împlinire personală. Aşa că intri într-un supermarket şi cumperi la supra-preţ un teanc de ghiduri ale fericirii şi înţelepciunii. Toate au titluri care prevestesc un număr fix de sfaturi de “Cum să…în N paşi”. Peste drum, un fast-food. Locul perfect pentru a deschide cărţile minune  ce-ţi vor îmbogăţi viaţa. Asezonezi cele 5 idei citite cu minim 2 porţii de cartofi prăjiţi şi un hamburger cu 3 sosuri. Te ridici greoi de la masă, lăsând drept semn de carte o ştampilă unsuroasă a propriului deget. La 5 paşi distanţă te aşteaptă maşina. Doar n-oi merge pe jos cele trei…

Keep Reading

Plouă-n ianuarie

fotografie

La final de săptămână, seara, îmi prepar meticulos un ceai şi ies pe balcon să privesc oraşul. De sus. Cumva sfidător, cu un ochi închis, ca atunci când eram mică şi măsuram luna cu degetele, încep să prind de gulere oamenii care aşteaptă în staţii, zgribuliţi, nerăbdători, şi-i ridic în aer ca pe nişte păpuşi lipsite de puteri. Unii-mi rămân în palme, alţii, revoltaţi, îşi lipesc tălpile de asfaltul ud şi-şi îndreaptă privirile rătăcite după autobuzul care-i va duce către destinaţii. Au urechile înfundate cu zgomote şi apasă frenetic butonul volum, încercând să dea clipa la maxim. Se agaţă de versuri, de rime, de voci, într-o mare de neoane plantate printre copaci. Sunt frustraţi că tot ce pot face e să aştepte. Eu zâmbesc, lipindu-mi obrazul de ceaşca fierbinte. Cu 20 de minute în urmă eram printre ei, mângâind din priviri un căţel zgribulit care se gudura pe lângă mine.…

Keep Reading

Paris – La belle epoque

calatorii

Mi-e greu să-i dedic Parisului meu drag un singur titlu. A fost primul oraş în care paşii mei de călător stingher nu s-au mai grăbit. Singurul loc în care am ştiut,  dintr-o privire, că mă voi întoarce. Curând. Am lipit cu grijă câteva fotografii dintr-un şir mai lung care abia aşteaptă să-şi găsească locul aici, printre amintiri fără timbru. Sper că v-au plăcut!

Keep Reading

Din ale mutării gânduri

my mind my playground

S-a întâmplat ca pe la final de noiembrie să ne mutăm cu tot cu fotografii lipite pe mobilă şi trandafiri uscaţi deasupra birourilor într-o clădire-umbrelă (aşa cum le zic eu tuturor centrelor business care apără de ploaie de la 3 branduri în sus). Momentul mutării a început pentru mine mai devreme, cam cu o lună înainte, când am pornit un fel de numărătoare inversă care a reuşit să enerveze, treptat, colegi, prieteni, cunoştinţe. Din aproape în aproape, am trecut prin multe ultime dăţi la nivel declarativ, fie că era vorba despre “ultima dată când cumpăr prăjituri de aici”, “ultima dată când îmi primesc corespondenţa la adresa asta”, “ultima dată când fug dintr-o întâlnire pe o scurtătură proaspăt descoperită”, “ultima dată când… ” Apoi a venit şi momentul împachetatului, când, în mod subit, fiecare bucăţică de foaie măzgălită într-un brainstoming pentru o campanie, fiecare revistă necitită, care a zăcut cu lunile pe…

Keep Reading

Introspecţie

my mind my playground

Când am început să mă gândesc la anul care s-a scurs , m-am aşezat confortabil pe canapea şi am privit minute bune pendula veche din hol, fiindu-mi parcă ruşine de timpul pierdut în căutarea unor fraze care să aibă meritul de a nu păgubi prea mult o idee. Nu a fost un an bun. Nici măcar unul rău. A fost un an inofensiv, fragmentat de stări purtate cu mândria omului care a învăţat să nu-şi mai ascundă indispoziţiile şi indignările de ochii celor care construiesc statui doar pentru a le dărâma în secunda următoare. Am cunoscut. Am interpretat. Am învăţat. Am renunţat. Mi-am dat seama că, uneori, trebuie să ceri oamenilor mai mult decât pot face, pentru a obţine de la ei tot ce pot face. Mi-am cunoscut mai bine ţara şi mi s-au lipit de suflet oameni pe care sper că-i voi păstra mult timp alături. Mi-am purtat melancoliile prin Parisul…

Keep Reading

Drumul

calatorii

M-am întors acasă într-o zi de vineri, când oamenii de pe strada mea nu-şi mai vorbeau în cuvinte, ci în aşteptări. Adunaţi lângă o poartă, într-o tăcere sfântă, îşi agăţau cu nerăbdare privirea de orice siluetă neclară ce apărea în capăt de stradă. Paşii mei rari, greoi, care îşi pierdeau la câteva secunde direcţia, semănau tot mai mult cu ai unui soldat care a rezistat eroic, luni de zile, într-o luptă fără sens, iar acum simţea că a venit momentul să cadă. Îmi promisesem să merg drept până la poartă, pe asfaltul acela peticit, cu urme de copilărie, sub privirile îngrijorate ale unor oameni bolnavi de aşteptări. Să le dau curaj prin zâmbete că şi copiii lor vor veni în urma mea, gata să le cadă în braţe şi să-şi odihnească gândurile în palmele lor făcute căuş. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât simţeam mai mult greutatea bagajelor…

Keep Reading

Aşa nu

evenimente

Reţeta de ieri: – o tipă urcată pe un soclu înalt, neajutată de nimeni, cu glas înţepător, mâini de dictator şi priviri sfidătoare. Om de PR, cu neologismele repetate în oglindă şi explicaţiile lor în buzunar. Calităţi reale de guru infatuat. – o întrebare corectă despre obiectivele campaniei, adresată din public. – o privire de-ar ucide dintr-un foc 16 porumbei albi, aflaţi în zbor pe lângă mândrul şi înălţătorul jilţ de unde se desfăşura predica cu scop de iluminare a plebei nevinovate . Lipsă crasă de argumente, repetare excesivă a unor termeni banali, ridicaţi prin ton la nivel de artă abstractă. Din nou gesturi de artist neînţeles, care vorbeşte într-o chineză stricată,  limbă neştiută, evident, de publicul neavizat. – val de priviri disperate, chicoteli, dări de coate, străluci de neînţelegere în ochii audienţei. – o a doua încercare de a lămuri cum e cu PR-ul şi comunicarea. Tot din rândul publicului…

Keep Reading

Ne oprim câteva secunde?

my mind my playground

Întotdeauna vor exista multe întrebări seci despre importanţa gesturilor unor oameni care, măcar din când în când, se opresc din drumurile lor şi ajută. Ce rost are? Ce schimbi cu gestul tău? Cuvintele înşirate aici sunt mai mult pentru cei care vor să creadă că, uneori, ai nevoie doar de 5 minute pentru a schimba viaţa cuiva. Aveam 18 ani când am vizitat pentru prima dată un orfelinat. Căram 3 pungi pline cu jucării şi teama că nu o să ştiu să le vorbesc.  Cu mâneci largi, manşete cărămizii roase de vreme, călare pe căluţi de plastic legaţi între ei cu o sfoară gata să se rupă, m-au primit cu neînţelegere şi curiozitate. Era atât de simplu să le citeşti în priviri sălbăticia omului care a fost neglijat o perioadă prea îndelungată de semenii lui. O casă neîncăpătoare, la marginea unui oraş, ascundea 10 suflete care atunci învăţau să mulţumească…

Keep Reading

Cu gândurile prin magazine

evenimente

Dimineaţă. Ochi mici, luminaţi de ecranul telefonului care îşi tot cântă de jumătate de oră melodia de deşteptare. Mormăit înfundat, picioare împleticite, uşi de şifonier neprietenos. În tot acest timp, ochii se deschid pe rând, când unul, când altul, de parcă ar încerca să-i spună luminii care intră neanunţată de afară să mai aştepte puţin. De aseară ai lăsat la odihnă pe fotoliu rochia albastră, iar la picioarele ei o pereche de pantofi cu toc, pregătiţi să înfrunte o zi de marţi mohorâtă, cu multe băltoace gata să-ţi înece toate gândurile roz. Bineînţeles că ignori tot aranjamentul şi, după ce priveşti rochia aceea de parcă i-ai prevesti somnul de veci pe braţul înflorat al fotoliului, te năpusteşti aproape cu furie către dulapul cu haine sortate pe stări. Mâinile tale rămân câteva secunde deasupra teancului colorat, dar îşi revin repede şi smulg un pulover gri şi pufos. Îl îmbraci în timp…

Keep Reading

Bloggers’ Secret Santa Party

evenimente

Parisul mă urmăreşte pretutindeni. Chiar şi la petrecerea de vineri, cand al meu cadou a venit împachetat cu funde roşii, scris auriu şi arome franţuzeşti. Poate e doar puţin îmbufnat că n-am aşezat prea multe cuvinte despre el, aşa cum îi promisesem, şi găseşte că ăsta-i un motiv bun să mă chinuie cu semne, fie că-i vorba de les macarons, de un prânz  La Bastille ori de un delicios nougat glace. Oricum ar fi cu semnele astea, petrecerea bloggerilor de vineri a fost bine condimentată cu muzică live în amestec echilibrat cu ceva karaoke, surprize plăcute şi mulţi paşi de dans exersaţi până dimineaţă. Atât de faină a fost atmosfera, încât încep să cred că  Manafu a descoperit de ceva vreme reţeta petrecerilor bune şi acum le  prepară ca la carte, cu multă voie bună şi entuziasm. Toată admiraţia pentru modul în care reuşeşte de fiecare dată să transmită energia…

Keep Reading
Navigate