În primele secunde din 2012 îmi anunțam prietenii că anul meu va începe, neoficial, din vară. Un pahar grosolan din sticlă colorată era ridicat în onoarea acestei amânări stupide, dar necesare. Printre pauzele de artificii, mă apucasem să număr trăirile programate conștiincios. Sub priviri neîncrezătoare, agățam pe file de calendar închipuite un program încărcat, pe care notasem fiecare moment ce-l doream încheiat. Mă plimbam de la o secundă la alta cu siguranța nebună că planul meu va rămâne în picioare, indiferent de ce, indiferent de cine. În secundele acelea mi-am amânat, conștient, totul. La două luni distanță, fiecare zi a ajuns să fie o bifă, să semene cu o așteptare constantă ca ceva să se încheie. Fie că e vorba de cele opt examene prin care am trecut recent, de plecările ce urmează să vină, de proiectele la care lucrez. Mă gândeam în seara asta la cât de ușor ajungem să judecăm…
