Introspecţie

Când am început să mă gândesc la anul care s-a scurs , m-am aşezat confortabil pe canapea şi am privit minute bune pendula veche din hol, fiindu-mi parcă ruşine de timpul pierdut în căutarea unor fraze care să aibă meritul de a nu păgubi prea mult o idee. Nu a fost un an bun. Nici măcar unul rău. A fost un an inofensiv, fragmentat de stări purtate cu mândria omului care a învăţat să nu-şi mai ascundă indispoziţiile şi indignările de ochii celor care construiesc statui doar pentru a le dărâma în secunda următoare.

Am cunoscut. Am interpretat. Am învăţat. Am renunţat. Mi-am dat seama că, uneori, trebuie să ceri oamenilor mai mult decât pot face, pentru a obţine de la ei tot ce pot face. Mi-am cunoscut mai bine ţara şi mi s-au lipit de suflet oameni pe care sper că-i voi păstra mult timp alături. Mi-am purtat melancoliile prin Parisul mult visat şi am găsit în el o a doua casă. M-am îndrăgostit. De priviri, de cuvinte, de imagini. M-am pierdut în visări – o distracţie personală de neînvins unde mi-am trăit cu intensitate ideile care m-au fermecat. M-am agăţat de lucrurile minunate din viaţa mea. M-am trezit în multe dimineţi cu zâmbetul pe buze, dar cu grija pronunţată de a-mi ascunde propriile neplăceri, pentru a nu le spori pe ale celorlalţi.

Nu compar. Vă las doar cu mici concluzii conturate la finalul anului trecut. În 2012 îmi vreau schimbările pe care mi le promit de ceva vreme. Dacă ar fi să scap şi de teama care vine odată cu ele, ar fi perfect!