my mind my playground

Cea mai grea zi pe Camino

Era 7 seara și mergeam de 11 de ore. Mai exact, 35 de kilometri parcurși pe marginea unei autostrăzi, sub un soare care îmi lipea tălpile de asfaltul moale, alți 8 pe drum de munte. Șosetele aveau culoarea pământului, corpul meu era sigilat în 3 straturi de cremă cu protecție solară și spray împotriva insectelor. În ultimii 5 km călcam direct pe o întindere în zona tălpii care îmi provoca grimase de durere la fiecare piatră pe care o nimeream. Ultimii 7 km au fost doar în urcare. Am trecut de la arșița de beton, de la platul plictisitor și vuietul mașinilor care treceau în viteză la pietrele alunecoase și hârtoapele de pe muntele Alto de las Herrerias. “Mă opresc în următorul” îmi zumzăia în minte de mai bine de 3 ore, doar că “încă 4 km, încă 2 km, încă 3” era gândul care făcea distanțele să se topească…

2020

Ca mulți alții, am pierdut oameni dragi. Pe unii dintre ei nici nu am putut să îi conduc pe ultimul drum. Am mers la biserici, dar anul acesta n-a purtat nimeni rochii de gală și costume festive, ci aveau toți lacrimi în ochi, fețele acoperite de măști și se uneau într-o mare de negru. Mi-am spus cuvintele de despărțire în gânduri, am înfruntat locuri pline de amintiri, unde oamenii existau în urmă cu doar câteva luni, în care încă există căni de cafea, plante, papuci lăsați la margine de birou și tone de amintiri. De parcă ieri se râdea cu putere și azi e doar o liniște care-și așteaptă oamenii înapoi. Ca mulți alții, am simțit anxietate. M-am zbătut să-mi țin echilibru pe contexte subțiri cât un fir de păr. De multe ori, sensul părea că se subțiază cu fiecare dimineață care semăna cu cea de ieri, de alaltăieri, de…

Un Craciun fericit

Păstrez de mică o felicitare de Crăciun, cu un brad bogat în globuri roșii și stele aurii. Stă în spatele unui geam acoperit cu o perdea diafană, într-o casă care, la vârsta aceea, mi se părea cea mai frumoasă din lume. I s-au mai șters culorile la cât a fost privită în fiecare iarnă, dar a rămas la fel de vie în amintiri. Obișnuiam să împodobesc cu sora mea bradul, pe holul din apropierea bucătăriei, sub privirile părinților prinși în pregătirile de sărbători. Tata venea să ne ajute să punem instalația cu lumini care musai știa să cânte 3 melodii, luată de la rușii din bazar. Mama venea în viteză să mai ia ceva din frigider, cât timp toca legumele pentru salata beouf, iar în cuptor creștea blatul pentru o prajitură. Era ajunul, iar noua ne înghețau mereu mâinile pe globuri și primeam cu forța un ilic aspru pe umeri.…

Dor de România | Brașov

De niște ani buni, locul meu de refugiu și liniștire este Brașov, la casa unor buni prieteni. Înconjurată de flori sălbatice, aproape de pădure și cu doi căței simpatici care mă însoșesc mereu în plimbările mele, mi-a oferit mereu schimbarea de ritm de care am nevoie. M-am atașat de zonă, de oameni, de vorba lor și de ritmul în care își trăiesc zilele. Așa că am vrut să le cunosc și mai bine împrejurumile, ce comori ascunde zona asta verde, ce locuri am privit mereu doar de la distanță și ce povești poartă. Traseul a fost stabilit din mers, mai după dorințe vechi de vizită, mai cu ajutorul câtorva articole ale unor oameni faini care au fost darnici în detalii. Am stat ore bune să admir dealurile din Poiana Mărului, care mi-au adus aminte de peisajele din jurul Salzburgului. Am descoperit cu ajutorul blogului LipaLipa.ro viaductul Ilii, de peste 100…

Flori sălbatice

Iubesc de când mă știu florile sălbatice. La porți, crescute prin crăpăturile cimentului, răsărite prin curți atent îngrijite ori întinse pe câmpuri întregi, le-am apreciat mereu încăpățânarea cu care rezistă, libertatea, sălbăticia, diversitatea și frumusețea. Sămânța lor zboară liberă și-și găsește singură locul unde vrea să crească. Florile lor atât de diferite schimbă culoarea unui câmp, chiar al unui munte. Buruieni pentru unii, comori și încântare pentru mine. Așa că am început să le cos pe haine, să le aduc într-o realitate lipsită de natură în lunile de izolare. Să pot ieși din perioada asta cu bucurie fabricată de mâinile mele, până la o revedere cu natura. Acum 2 zile am plimbat geaca pentru prima dată pe un câmp plin cu flori sălbatice, de vară. Am purtat-o ca pe un trofeu, printre florile grele de ploaie, sub un soare blând. Și m-am bucurat ca un copil de tot ce se…

Broderie

Am cusut un singur goblen. L-am început la 11 ani, cu ajutorul tatălui meu care ne-a construit mie și surorii mele niște cadre din lemn prinse în niște cuie subțiri, pe care le-a numerotat pe pătrățele. Apoi am fixat pânza în piuneze și cu ochii la model și culori de ațe am început, timid, să cos. L-am redescoperit în sertarele din casa părintească și l-am terminat la 30 de ani. Însă, cu broderia este o poveste diferită. Întotdeauna mi s-a parut ca o pictură cu ața prea grea pentru timpul pe care îl aveam de dedicat. Nu înțelegeam diversitatea de puncte care pot contura același element în zeci de variante diferite. Așa că am început, treptat și consistent, să admir și să cumpăr mici bucăți de broderii de la alți artiști care se mișcau cu naturalețe cu acul pe orice bucată de material. Până acum niște săptămâni, când mi-a ajuns…

La Zigane Rouge

„La Zigane Rouge“ este un vagon de colecție, un „Buggenhout“ original din anii ’20, proiectat de faimosul „Monsieur Albrecht“, care a creat vagoane și pentru Orient Express. Modelul este un fel de Rolls Royce al călătorilor mai înstăriți din acea perioadă, al artiștilor și al muzicienilor din nord-vestul Europei. Încă are tapetul art deco original, este decorat cu antichități, iar ușile sale poartă sticla împodobită cu flori de la începuturi. Are podea care scârțâie, o mică bibliotecă, trandafiri roz în chiuvetă, pahare de sticlă verde și un papagal roșu agățat de candelabrul din cristal. Are așternuturi ca în poveștile arăbești, din mătase, grele și călduroase. Are ferestre prin care se aude ploaia și intră bondarii uneori. Și cum se aude ploaia… Bate melodios pe tabla veche care acoperă vagonul. Are patru roți din lemn, amintire de când vedea toată lumea din mersul liniștit al cailor. Are tufe de liliac, iarbă de un…

Hallstatt

Acum niște ani am pus un pin pe un orășel mic din Austria în board-ul meu de călătorii de pe Pinterest. În fotografie, o cărare mărginită frumos de un gard de lemn cobora către casele de turtă dulce, în mijloc trona o biserică veche, iar pe fundal era peisajul meu preferat – un lanț muntos care se oglindește în albastrul apei. Când am ajuns în Hallstatt, m-am simțit copleșită. Zumzăia de oameni și de detalii. Am străbătut la pas orasul în puține minute, m-am minunat la fiecare butic, la fiecare străduță ascunsă și la fiecare lebădă prietenoasă, gândindu-mă copilăresc că poate-i înrudită cu suratele sale aduse acolo pentru prima dată de împărăteasa Sisi, în urmă cu mai bine de o sută de ani. Locul ăsta avea să-mi fie acasă doar trei zile și eram pregătită să-l parcurg până îi învăț fiecare scurtătură. Să mă împrietenesc cu toate lebedele. Să iau…

Salzburg

Ne-am cazat la Schone Aussicht, la 3-4 km de centrul orașului Salzburg, pe o proprietate înconjurată de pădure și terenuri verzi tunse la milimetru. Când am deschis ușile către balcon și am dat cu privirea de lanțul de munți cu crestele acoperite de zăpadă, am rămas o oră doar să cuprind toată frumusețea care mi se afișa. Aici aveam să descopăr că iepurii și pisicii pot fi buni prieteni, dar și că un apus minunat poate să devină de-a dreptul scos din povești când se revarsă asupra căprioarelor care umbă nestingherite prin curțile oamenilor. Am străbătut la pas zona veche a orașului, cu ochii la măiestria semnelor lucrate din fier ale magazinelor de suveniruri de pe Getreidegasse. Obișnuiți deja să căutăm punctele cele mai înalte ale unui oraș, care să ne desfășoare toată frumusețea și diversitatea sa, am ales să ne dezmorțim picioarele într-o drumeție de 2-3 ore până la muzeul…

Viena

Am iubit Viena înainte să o cunosc. Prin Billy Joel care-mi cânta în căști cu orele în adolescență, prin Romy Schneider care mi-a spus povestea împărătesei Sisi, prin pașii de waltz învățați într-o sală de dans. Prin inspirația adusă de muzica lui Mozart și prin arta lui Gustav Klimt. Am iubit și mai mult Viena când am cunoscut-o. M-a cucerit cu atmosfera imperială trăită la fiecare pas, cu palatele sale impunătoare și perfect întreținute, cu sunetul de muzică clasică amestecată în tropăitul cailor pe pavajele de piatră. Cu poveștile incredibile ale monarhiei Habsburg, cu bulevardele vii și armonioase. Cu veselia oamenilor care ciocnesc pahare mari cu bere și cântă în cor. Cu bogăția culturală și grădinile cu palmieri. Cu bucătăria vieneză plină de snițele imense și felii de tort cu ciocolată Sacher. Cu atmosfera din Cafe Central pictată în culori de auriu și roșu purpuriu, unde obișnuiau să-și dea întâlnire intelectualii…

Navigate