my mind my playground

53 de gânduri de pe Camino de Santiago (partea II)

Continuare: “Life moves pretty fast. If you don’t stop to look around once in a while, you could miss it.” Dacă vrei să mergi pe Camino, setează o dată în calendar și go for it. Nu mai aștepta să nu-ți mai fie frică. Just go for it! Atunci când crezi că știi ce te așteapă, nu ai nici cea mai mică idee. Drumul te obligă să încetinești. Îți oferă spațiu să observi în tihnă frumusețea naturii, sunetul vântului sau al bețelor care scrijelesc ritmic asfaltul, forma pietrelor pe care calci, culorile unui apus, cum peisajul se schimbă pe măsură ce traversezi un colț de țară. Unele zile sunt ca o șendință lungă de meditație. Bucuria e și mai intens trăită când e împărtășită. Învață să trăiești momente, să le simți, apoi să le lași să se încheie. De fiecare dată când mă îndrăgosteam de un loc sau de o conversație,…

53 de gânduri de pe Camino de Santiago (partea I)

În fiecare zi, alegeam un loc în bătaia blândă a soarelui la apus și scriam, dintr-un suflu, tot ce simt, trăiesc și învăț pe traseu. Până apuc să așez toate gândurile pe foaie și să le dau forma pe care o merită, în cele mai frumoase detalii, las mai jos 53 de gânduri despre Camino, un fel de “notes to self and everybody else”: Ia-ți cu tine strictul necesar, apoi mai elimină ceva. “The Camino provides.” Când bretelele rucsacului încep să-ți sape în claviculă prin cele două straturi subțiri de haine și abia ai pornit la drum, două șosete așezate în dreptul vânătăilor pot face minuni. Întoarce-te în albuergue până în ora 10:00 PM sau vei fi încuiat pe afară, cum se mai întâmplă uneori când privești apusul în O Cebreiro, discutând despre viață cu un prieten de drum pe care nu l-ai mai întâlnit de niște zile. Dopurile de…

În 2019

Am mers. La asta am ajuns, după jumătate de zi în care am luat anul ăsta și l-am așezat sub lupă, l-am subliniat din prima lună până-n ultima, ca pe o carte din care vreau să rețin cât mai mult. Eu în 2019 AM MERS. Înainte, indiferent de poticneli, cu mult curaj, agățată de prezent ca niciodată, cu hotărâri ferme, în direcțiile alese de mine. Am mers pe jos 1700 de km. 300 de km au fost pe Camino de Santiago, urmând o săgeată galbenă și un simbol al scoicii către Santiago de Compostela. Am cunoscut un nivel de conexiune cu mine cum n-am crezut că există și m-am întors îndrăgostită de viață, de natură, de un nou sens. Am mers prin micile orașe ale Spaniei și-am iubit tot ce am privit de-a lungul unei călătorii care a fost despre recunoștință și prezență. Am mers prin Austria și m-am simțit…

Crăciun de poveste

O lună de “It’s the most wonderful time of the year”, cântată când de Michael Buble, când de Frank Sinatra. Dimineți cu Magic Fm și seri cu ceai cald, biscuiți cu ciocolată și filme de sezon. Întâlniri în care am vorbit despre recunoștință, am râs cu poftă și am oferit. Multe discuții despre anul care stă să se încheie, cu ale sale lupte, amânări dar și cu ce înseamnă să-ți trăiești visul. Apoi, șapte zile de călătorit între casele în care am copilărit, două cărți citite și multă joacă de-a înfrumusețat momente. Cam la asta se rezumă până acum Crăciunul meu, care e de poveste prin simplu fapt că e scrisă de mine, în fiecare clipă în care am ales cum să privesc și să trăiesc poate cea mai frumoasă și egal de grea lună din an.

Acum doi ani

Era o zi de toamnă la fel de frumoasă ca asta. Caldă, fără pic de vânt, cu soare blând de dimineață, jucăuș printre frunze de culoarea gutuii. Simțeam că e ultima încercare, așa că m-am așezat pe o bancă în Cotroceni, mi-am decojit o banană și am început să o mănânc mecanic. Am privit câteva minute bune frunzele, întrebându-mă dacă voi mai simți vreodată bucurie. De-mi va mai permite mintea să privesc cu sens o bucată de viață, așa cum se desfășura în fața mea, atunci. Stiam că e o zi frumoasă. Doar știam. Aș vrea să mă întorc în timp și să o îmbrățișez pe Carmen de atunci. Să-i spun că va mai fi o zi în care razele vor avea aceeași poftă de joacă printre frunzele galbene. Și că, atunci, nu o să mai doară fiecare firicel de aer inspirat. Din contră, se va uita la dansul frunzelor…

1 an

Am zeci de pagini scrise în care mi-am analizat stările parcurse în perioada de doliu, fragmente notate în telefon și un in memoriam, scris în mașină, înainte de înmormântare, printre suspine și în nedumerirea că cineva mi-a cerut să cuprind, în doar câteva propoziții, o cascadă de gânduri. Peste toate, la un an distanță, s-a așezat nevoia tot mai mare de a povesti și a da sens primului an fără tata. De a-mi aminti de mine în prezența lui și de a mă cunoaște pe mine în absența lui. Am căutat, cu fiecare reîntoarcere acasă, să-l reconstitui din urmele lăsate despre viața lui în poeziile scrise, în paginile subliniate apăsat, în iubirea lui pentru natură. L-am găsit, uneori, în liniștea câmpului, în mirosul de lemn ars în sobă, în ticăitul apăsat al ceasului, la biroul lui, înconjurată de cărțile pe care le-a citit ultima dată. Alteori, a fost doar singurătate, durere…

Grit

Am crescut printre cărți. Când tatăl meu a cumpărat casa, și-a cărat bibioteca într-o remorcă. Apoi am descoperit hărțile desenate de mama pe calc, cărțile de călătorie și muzica fredonată pe fond de sfârâit ceva bun în cuptor. Am primit nume latinesc și am copilărit în inima Bărăganului, la curte, printre pomi, pisici și cu multă imaginație. Din tot amestecul, am dezvoltat pasiuni timpurii, cu direcție clară, ușor artistică. Pe altele le-am preluat ca formă de vindecare. Am citit mult, am scris de când mă știu, am fotografiat cum mi-a îndemnat privirea, am învățat să desenez, am luat lecții de dans și m-am antrenat să alerg. Creativitatea mea are un drum destul de sigur, pornește mai mereu de la vizual și se întoarce în scris. Pasiunile mele implică intensitate și rezistență în efort, dozată cam prea inegal în ultima vreme, și n-au fost niciodată doar despre plăcere. Toate au fost descoperiri.…

Casa bunicii

Seara miroase a flori de corcoduș. Stau pe-un colț de cisternă, îndoită de spate cu mâinile la pompă, uitându-mă cum se preling dâre gri pe palme, săpând apoi mici șanțuri în pământul uscat. Se mai zărește o urmă de mov la apus când becul din colțul casei începe să-și arunce lumina prin frunzișul tânăr. La ora asta găinile dorm, dar ulița e trează de joacă, rotocoale de praf și tropăit la vale. Însă eu am călcâie negre și strigare la masă. În bucătăria de vară cu geamurile acoperite cu foi albe, bunica face scovergi de două feluri. Brânză rasă și zahăr tos.

Melancolie

Mi se fixează privirea pe mâinile împreunate, odihnite pe colțul mesei. Afară-i mohorât și bate vântul prin hotă. E zgomot de pași prin bucătărie, miros de mâncare abia gătită și se vorbește despre război. Perdeaua cerne frumos lumina, la radio e o melodie pe care dansam cu lumina stinsă prin liceu și-mi cade privirea pe-o ceașcă cu urme de ceai și cu toarta ușor ciobită. Colecționez momente și-mi mai privesc încă o dată casa în vederi.

Mood board

A fost un final de an frumos și creativ. Cu semne de bună purtare rămase de la sute de bolduri înfipte în globuri de celuloză, cu lipici pe mobilă și haine, sârme îndoite și joacă multă la Blue Daisy. Am deschis anul cu fascinație nouă pentru păstrat fragmente de amintiri în mici recipiente de sticlă și-o continuare a pasiunii de a crea ceva ce pot oferi oricând la schimb pentru un zâmbet.

Navigate