my mind my playground

Coasta Amalfi: Positano, Ravello, Sorrento, Minori, Maiori

La pas, pe străzile înguste. În alergare, pe poteci de trekking. În viteza mașinii, cu opriri multe. Cu ochii după plaje ascunse sau în căutarea vilelor văzute în depărtare, cocoțate pe stânci abrupte. Pe toate le-am făcut și fiecare mi-a descoperit bucăți diferite din Coasta Amalfi. Positano e orașul-vedetă al coastei. Toți vor să îl vadă, să îl fotografieze și să se piardă pe străzile lui. Îi înțeleg, m-am simțit instant atrasă să-i văd fiecare colț, să descopăr fiecare priveliște, fiecare magazin cu ceramică și fiecare restaurant cu pizza. Nici măcar agitația turiștilor care mișună constant pe străzile înguste nu mi-au luat din bucuria de a descoperi orașul. Nocelle e cel mai darnic în view-uri spectaculoase – te ridică până aproape de nori și-ți arată golful Positano și Marea Tireniană de la înalțime. Îți face cunoștință cu muntele, cu strugurii, cu smochinele coapte, cu trăitul într-un ritm mai lent. Ravello…

Liniștea din Delta Dunării

Aici e locul lui, înconjurat de pești și undițe, de sălcii, de apusuri, de păsări, de așteptare. Aici e și locul meu, măcar o dată pe an. Știu să pun fir pe mulinetă, să desfac minciogul, să mă strâmb la viermi și râme, să întreb 100 de întrebări care pornesc cu “ce e asta?” și să privesc. Asta e partea mea preferată, să-mi opresc gândurile, grijile, planurile, pe un mal de Dunăre sau într-o barcă care plutește în liniște, atentă doar la ce e în jurul meu. Și ce a fost în jurul meu m-a făcut să-mi doresc ca locul lui să fie și locul meu, mai mult de o dată pe an. View this post on Instagram A post shared by Carmen Rusu (@carmenmrusu)

Un cer roz

Se plimbă norii și schimbă totul în jur. Într-un minut e limpede, se văd casele în depărtare și lumina rostogolită pe vârfurile munților. În următorul, totul este alb, nedeslușit, cu forme șterse de vălătuci care prind culorile apusului. E o metaforă pentru ce trăiesc aici. Pentru ce e simt în perioada asta de doliu. E greu și e frumos. E atât de limpede și, totuși, uneori atât de neclar. Mă amorțește și mă face vie. Doare și mă împacă. Ceva s-a sfârșit și ceva nou, diferit, abia începe. E lipsă de sens, într-o succesiune de momente care par să nu se mai încheie. Și e sens lipit de alte lucruri. Se dărâmă cotidianul, se crapă toate obișnuințele și apare, mai limpede ca oricând, liniștea, pasul înainte, apusul roz. Așa că stau și privesc norii cum se plimbă, chiar dacă schimbă totul în jur. Stau în răbdare și în înțelegere că…

Jurnal brodat

Am zile în care mă țin cu gândurile în prezent, descompun ziua în ore și fiecare oră are ceva al său, numai bun de trăit. Zile în care îmi cos gândurile pe materiale și mă simt mândră de mine. Zile în care îmi spun ca pot orice, apoi zile în care nu mai vreau să tot pot. Și în care îmi iau pauză.  Când mi-e teamă de ceva ce urmează, îmi imaginez gândul ca pe o foaie transparentă. Privită de la distanță are un model neclar, dar prin care, cu cât mă apropii și privesc prin ea, văd o lume întreagă. Și din lumea asta întreagă aleg să trăiesc ceva mic. O cină bună, câteva pagini dintr-o carte, o plimbare pe străzi, cu muzica dată tare în căști, privit pe geam cum se scutură florile, lipit amintiri într-un jurnal. 

“Iernile sufletului”

Am citit “Iernile sufletului” (Katherine May) înainte să înceapă iarna mea. Am simțit cartea mai mult decât am plăcut-o. Nu mi-a arătat lucruri noi, s-a poticnit pe alocuri în descrieri lungi, contemplative. Dar am simțit frigul din ea, care transformă totul în liniște, am recunoscut binele care vine din a lăsa timpul să curgă încet. M-a pregătit pentru o lună de tihnă și de refugiu emoțional. M-a acomodat cu așteptarea, m-a îndemnat la cuibărit, la înfofolire, la pături moi și șosete groase, la mese gătite în casă și timp cu mine, ca într-un cuib de hibernare. Și asta am făcut, m-am retras și m-am odihnit. Am trăit în ritmul iernii, după lumina ei. Am locuit, când cu teamă, când cu bucurie, în acest spațiu de trecere, până am decis să deschid ușa și să fiu pregătită, mai pregătită, pentru dezmorțire. Life meanders like a path through the woods. We have…

2021

Îmi aduc aminte de primele luni din an. Limpede, de parcă aș fi pus o lupă pe toată dezmorțirea din care ieșeam în perioada aceea. Îmi aduc aminte de diversitatea după care tânjeam, de bucuria pe care am plănuit să mi-o aduc în viață, cu pași mici, prin pauze programate, călătorii și relații cu sens. Nu pun etichete. Nu a fost un an bun sau mai puțin bun, a fost un an trăit cu toate nuanțele sale. A avut camere de hotel care mi-au devenit a doua casă, cu geamuri mari către munți și stat cu orele pe bănci, în contemplare. Drumuri dese cu trenul și plimbări lungi în propria companie. Călătorii către locuri la care doar am visat cu un an în urmă. Multe ore de ascultat cărți și de cusut în liniște. A avut schimbări multe, discuții lungi care m-au apropiat de mine-copil sau de mine-adolescentă, concluzii vindecătoare…

Budapesta

Ce oraș-surpriză! Aproape distanța unui maraton mers în peste 2 zile de ignorat frigul, cu wow la fiecare colț, cu bucurie la fiecare târg de Crăciun, brad împodobit, clădire cu arhitectură deosebită, butic cu obiecte artizanale, piețe ordonate și pregătite de sărbătoare. Cu amintiri făcute la tot pasul. Budapesta mi s-a dezvăluit pe straturi, prin ceața deasă instalată în aproape toate diminețile, dar m-a încălzit cu luminile ei, cu eleganța străzilor și cu forfota deloc copleșitoare a oamenilor care o vizitează în decembrie. A fost friguroasă, strălucitoare, grațioasă. M-a îmbiat la mers domol pe străzi cu aer medieval sau de-a lungul Dunării, din Buda până în Pesta și iar înapoi. M-a răsfățat cu castane coapte, suc de mere cald și globuri de ceramică în târgurile de Crăciun. M-a făcut să-mi ridic privirea către toate palatele, muzeele și magazinele instalate în clădiri elegante. Mi-a amintit de Viena, mi-a amintit, uneori, de Paris.…

Ce mai fac

Mi-am luat 3 zile libere de la tot. Job, oameni, contexte. Am plecat din nou în Brașov, orașul care pe mine mă liniștește, să revin la o rutină sănătoasă pentru mintea mea. În cele mai multe zile, asta a însemnat trezit în jur de ora 7 AM, ieșit la alergat sub Tâmpa, mult citit afară, vizitat librării și magazine de hobby, mers foarte mult pe jos, cât de mult în natură, stat pe bancă sub bătaia soarelui, prezență în ceea ce trăiesc, somn nu mai târziu de 10:30 PM. Analiză spre 0, trăit cu prezență spre 100. 3 zile de reset, pentru continuări cu mai mult echilibru.  Vin după două luni de stres intens, cu oameni dragi trecuți prin boală, frică atașată la tot, timp petrecut cu ochii în ecrane, într-un volum tot mai mare de muncă, cu puțină mișcare fizică. Rețeta simplă de ajuns cu pași siguri la un…

Momentul

Începe să se așeze anul acesta. Ca un covor de frunze galbene, peste care calc ușor și cu sunet. Se împarte timpul între tonuri strălucitoare de auriu-arămiu și griuri mohorâte, între aș mai pune ceva pe lista asta nesfârșită de lucruri și vreau să mă așez cu mine, într-un colț de cameră, cu ochii la geam. Să stau, să gândesc sau să nu. Să îmi cos toate gândurile pe un gherghef, să îmi cânte în urechi Etta James, să fie cald și să trasez cu acul o hartă a tot ce s-a mai petrecut într-un an de viață. Toamna mă întoarce, de 4 ani, la o pierdere, dar îmi rămâne aproape și în recunoștință și conectare. Ambele trăite adesea în același moment, într-un consens minunat, care mă face să mă întreb constant ce îmi doresc și ce îmi face bine. Îmi face bine să-mi amintesc că totul este în mișcare.…

Navigate