my mind my playground

Broderie

Am cusut un singur goblen. L-am început la 11 ani, cu ajutorul tatălui meu care ne-a construit mie și surorii mele niște cadre din lemn prinse în niște cuie subțiri, pe care le-a numerotat pe pătrățele. Apoi am fixat pânza în piuneze și cu ochii la model și culori de ațe am început, timid, să cos. L-am redescoperit în sertarele din casa părintească și l-am terminat la 30 de ani. Însă, cu broderia este o poveste diferită. Întotdeauna mi s-a parut ca o pictură cu ața prea grea pentru timpul pe care îl aveam de dedicat. Nu înțelegeam diversitatea de puncte care pot contura același element în zeci de variante diferite. Așa că am început, treptat și consistent, să admir și să cumpăr mici bucăți de broderii de la alți artiști care se mișcau cu naturalețe cu acul pe orice bucată de material. Până acum niște săptămâni, când mi-a ajuns…

La Zigane Rouge

„La Zigane Rouge“ este un vagon de colecție, un „Buggenhout“ original din anii ’20, proiectat de faimosul „Monsieur Albrecht“, care a creat vagoane și pentru Orient Express. Modelul este un fel de Rolls Royce al călătorilor mai înstăriți din acea perioadă, al artiștilor și al muzicienilor din nord-vestul Europei. Încă are tapetul art deco original, este decorat cu antichități, iar ușile sale poartă sticla împodobită cu flori de la începuturi. Are podea care scârțâie, o mică bibliotecă, trandafiri roz în chiuvetă, pahare de sticlă verde și un papagal roșu agățat de candelabrul din cristal. Are așternuturi ca în poveștile arăbești, din mătase, grele și călduroase. Are ferestre prin care se aude ploaia și intră bondarii uneori. Și cum se aude ploaia… Bate melodios pe tabla veche care acoperă vagonul. Are patru roți din lemn, amintire de când vedea toată lumea din mersul liniștit al cailor. Are tufe de liliac, iarbă de un…

Hallstatt

Acum niște ani am pus un pin pe un orășel mic din Austria în board-ul meu de călătorii de pe Pinterest. În fotografie, o cărare mărginită frumos de un gard de lemn cobora către casele de turtă dulce, în mijloc trona o biserică veche, iar pe fundal era peisajul meu preferat – un lanț muntos care se oglindește în albastrul apei. Când am ajuns în Hallstatt, m-am simțit copleșită. Zumzăia de oameni și de detalii. Am străbătut la pas orasul în puține minute, m-am minunat la fiecare butic, la fiecare străduță ascunsă și la fiecare lebădă prietenoasă, gândindu-mă copilăresc că poate-i înrudită cu suratele sale aduse acolo pentru prima dată de împărăteasa Sisi, în urmă cu mai bine de o sută de ani. Locul ăsta avea să-mi fie acasă doar trei zile și eram pregătită să-l parcurg până îi învăț fiecare scurtătură. Să mă împrietenesc cu toate lebedele. Să iau…

Salzburg

Ne-am cazat la Schone Aussicht, la 3-4 km de centrul orașului Salzburg, pe o proprietate înconjurată de pădure și terenuri verzi tunse la milimetru. Când am deschis ușile către balcon și am dat cu privirea de lanțul de munți cu crestele acoperite de zăpadă, am rămas o oră doar să cuprind toată frumusețea care mi se afișa. Aici aveam să descopăr că iepurii și pisicii pot fi buni prieteni, dar și că un apus minunat poate să devină de-a dreptul scos din povești când se revarsă asupra căprioarelor care umbă nestingherite prin curțile oamenilor. Am străbătut la pas zona veche a orașului, cu ochii la măiestria semnelor lucrate din fier ale magazinelor de suveniruri de pe Getreidegasse. Obișnuiți deja să căutăm punctele cele mai înalte ale unui oraș, care să ne desfășoare toată frumusețea și diversitatea sa, am ales să ne dezmorțim picioarele într-o drumeție de 2-3 ore până la muzeul…

Viena

Am iubit Viena înainte să o cunosc. Prin Billy Joel care-mi cânta în căști cu orele în adolescență, prin Romy Schneider care mi-a spus povestea împărătesei Sisi, prin pașii de waltz învățați într-o sală de dans. Prin inspirația adusă de muzica lui Mozart și prin arta lui Gustav Klimt. Am iubit și mai mult Viena când am cunoscut-o. M-a cucerit cu atmosfera imperială trăită la fiecare pas, cu palatele sale impunătoare și perfect întreținute, cu sunetul de muzică clasică amestecată în tropăitul cailor pe pavajele de piatră. Cu poveștile incredibile ale monarhiei Habsburg, cu bulevardele vii și armonioase. Cu veselia oamenilor care ciocnesc pahare mari cu bere și cântă în cor. Cu bogăția culturală și grădinile cu palmieri. Cu bucătăria vieneză plină de snițele imense și felii de tort cu ciocolată Sacher. Cu atmosfera din Cafe Central pictată în culori de auriu și roșu purpuriu, unde obișnuiau să-și dea întâlnire intelectualii…

53 de gânduri de pe Camino de Santiago (partea II)

Continuare: “Life moves pretty fast. If you don’t stop to look around once in a while, you could miss it.” Dacă vrei să mergi pe Camino, setează o dată în calendar și go for it. Nu mai aștepta să nu-ți mai fie frică. Just go for it! Atunci când crezi că știi ce te așteapă, nu ai nici cea mai mică idee. Drumul te obligă să încetinești. Îți oferă spațiu să observi în tihnă frumusețea naturii, sunetul vântului sau al bețelor care scrijelesc ritmic asfaltul, forma pietrelor pe care calci, culorile unui apus, cum peisajul se schimbă pe măsură ce traversezi un colț de țară. Unele zile sunt ca o șendință lungă de meditație. Bucuria e și mai intens trăită când e împărtășită. Învață să trăiești momente, să le simți, apoi să le lași să se încheie. De fiecare dată când mă îndrăgosteam de un loc sau de o conversație,…

53 de gânduri de pe Camino de Santiago (partea I)

În fiecare zi, alegeam un loc în bătaia blândă a soarelui la apus și scriam, dintr-un suflu, tot ce simt, trăiesc și învăț pe traseu. Până apuc să așez toate gândurile pe foaie și să le dau forma pe care o merită, în cele mai frumoase detalii, las mai jos 53 de gânduri despre Camino, un fel de “notes to self and everybody else”: Ia-ți cu tine strictul necesar, apoi mai elimină ceva. “The Camino provides.” Când bretelele rucsacului încep să-ți sape în claviculă prin cele două straturi subțiri de haine și abia ai pornit la drum, două șosete așezate în dreptul vânătăilor pot face minuni. Întoarce-te în albuergue până în ora 10:00 PM sau vei fi încuiat pe afară, cum se mai întâmplă uneori când privești apusul în O Cebreiro, discutând despre viață cu un prieten de drum pe care nu l-ai mai întâlnit de niște zile. Dopurile de…

În 2019

Am mers. La asta am ajuns, după jumătate de zi în care am luat anul ăsta și l-am așezat sub lupă, l-am subliniat din prima lună până-n ultima, ca pe o carte din care vreau să rețin cât mai mult. Eu în 2019 AM MERS. Înainte, indiferent de poticneli, cu mult curaj, agățată de prezent ca niciodată, cu hotărâri ferme, în direcțiile alese de mine. Am mers pe jos 1700 de km. 300 de km au fost pe Camino de Santiago, urmând o săgeată galbenă și un simbol al scoicii către Santiago de Compostela. Am cunoscut un nivel de conexiune cu mine cum n-am crezut că există și m-am întors îndrăgostită de viață, de natură, de un nou sens. Am mers prin micile orașe ale Spaniei și-am iubit tot ce am privit de-a lungul unei călătorii care a fost despre recunoștință și prezență. Am mers prin Austria și m-am simțit…

Crăciun de poveste

O lună de “It’s the most wonderful time of the year”, cântată când de Michael Buble, când de Frank Sinatra. Dimineți cu Magic Fm și seri cu ceai cald, biscuiți cu ciocolată și filme de sezon. Întâlniri în care am vorbit despre recunoștință, am râs cu poftă și am oferit. Multe discuții despre anul care stă să se încheie, cu ale sale lupte, amânări dar și cu ce înseamnă să-ți trăiești visul. Apoi, șapte zile de călătorit între casele în care am copilărit, două cărți citite și multă joacă de-a înfrumusețat momente. Cam la asta se rezumă până acum Crăciunul meu, care e de poveste prin simplu fapt că e scrisă de mine, în fiecare clipă în care am ales cum să privesc și să trăiesc poate cea mai frumoasă și egal de grea lună din an.

Acum doi ani

Era o zi de toamnă la fel de frumoasă ca asta. Caldă, fără pic de vânt, cu soare blând de dimineață, jucăuș printre frunze de culoarea gutuii. Simțeam că e ultima încercare, așa că m-am așezat pe o bancă în Cotroceni, mi-am decojit o banană și am început să o mănânc mecanic. Am privit câteva minute bune frunzele, întrebându-mă dacă voi mai simți vreodată bucurie. De-mi va mai permite mintea să privesc cu sens o bucată de viață, așa cum se desfășura în fața mea, atunci. Stiam că e o zi frumoasă. Doar știam. Aș vrea să mă întorc în timp și să o îmbrățișez pe Carmen de atunci. Să-i spun că va mai fi o zi în care razele vor avea aceeași poftă de joacă printre frunzele galbene. Și că, atunci, nu o să mai doară fiecare firicel de aer inspirat. Din contră, se va uita la dansul frunzelor…

Navigate