my mind my playground

33

Era 12 fără 10 minute. O răcoare plăcută se instalase în toată camera. Era final de mai, aveam geamurile larg deschise și priveam la un șemineu în care mai pâlpâia firav o flacără. Țin minte liniștea. Ce citeam. Cât de plăcut se simțea halatul pe piele. Mirosul de fum. Bucuria. Neliniștea. Apoi, din nou, liniștea. Am închis ochii și am făcut rapid un exercițiu de recunoștință. Era 12 fără 5 minute și așteptam să împlinesc 33 de ani într-o cameră cu miros de lemn, departe de tot ce numesc eu acasă. Într-o cameră mare, aproape grandioasă, decorată în stilul conacelor transilvănene, așa cum doar îmi imaginam că există în lume la vârsta la care citeam povești. Iată-mă și pe mine într-una, o poveste trăită simplu, unde o fată care a învățat să-și ia pauze chiar și-n mijlocul furtunilor așteaptă să împlinească 33 de ani într-un loc de basme. Fără artificii, dar…

Timp pentru mine

În luna mai, mi-am rezervat o cameră într-un hotel din centrul Brașovului, mi-am împachetat câteva lucruri și am plecat să fiu cu mine. Singură. M-am trezit în fiecare dimineață la ora 7, să prind micul dejun cu ochii la primele mișcări ale orașului. Am alergat sub Tâmpa, am mers în medie 15 km pe zi, am citit o carte rezemată de o clădire în Piața Sfatului. Am stat cu orele în librării, mi-am ales în fiecare seară o masă cu vedere la munți și am stat în liniște. Șapte zile în care m-am ascultat și m-am prins din urmă. Îmi place solitudinea, mă ajută de când mă știu să păstrez o relație sănătoasă cu mine. Să mă întâlnesc, să acord timp gândurilor, să iau distanță față de contexte. O practic programat, de cele mai multe ori. Îmi setez în calendar sau pe o foaie “alone time” cât de des pot…

Cea mai grea zi pe Camino

Era 7 seara și mergeam de 11 de ore. Mai exact, 35 de kilometri parcurși pe marginea unei autostrăzi, sub un soare care îmi lipea tălpile de asfaltul moale, alți 8 pe drum de munte. Șosetele aveau culoarea pământului, corpul meu era sigilat în 3 straturi de cremă cu protecție solară și spray împotriva insectelor. În ultimii 5 km călcam direct pe o întindere în zona tălpii care îmi provoca grimase de durere la fiecare piatră pe care o nimeream. Ultimii 7 km au fost doar în urcare. Am trecut de la arșița de beton, de la platul plictisitor și vuietul mașinilor care treceau în viteză la pietrele alunecoase și hârtoapele de pe muntele Alto de las Herrerias. “Mă opresc în următorul” îmi zumzăia în minte de mai bine de 3 ore, doar că “încă 4 km, încă 2 km, încă 3” era gândul care făcea distanțele să se topească…

2020

Ca mulți alții, am pierdut oameni dragi. Pe unii dintre ei nici nu am putut să îi conduc pe ultimul drum. Am mers la biserici, dar anul acesta n-a purtat nimeni rochii de gală și costume festive, ci aveau toți lacrimi în ochi, fețele acoperite de măști și se uneau într-o mare de negru. Mi-am spus cuvintele de despărțire în gânduri, am înfruntat locuri pline de amintiri, unde oamenii existau în urmă cu doar câteva luni, în care încă există căni de cafea, plante, papuci lăsați la margine de birou și tone de amintiri. De parcă ieri se râdea cu putere și azi e doar o liniște care-și așteaptă oamenii înapoi. Ca mulți alții, am simțit anxietate. M-am zbătut să-mi țin echilibru pe contexte subțiri cât un fir de păr. De multe ori, sensul părea că se subțiază cu fiecare dimineață care semăna cu cea de ieri, de alaltăieri, de…

Un Craciun fericit

Păstrez de mică o felicitare de Crăciun, cu un brad bogat în globuri roșii și stele aurii. Stă în spatele unui geam acoperit cu o perdea diafană, într-o casă care, la vârsta aceea, mi se părea cea mai frumoasă din lume. I s-au mai șters culorile la cât a fost privită în fiecare iarnă, dar a rămas la fel de vie în amintiri. Obișnuiam să împodobesc cu sora mea bradul, pe holul din apropierea bucătăriei, sub privirile părinților prinși în pregătirile de sărbători. Tata venea să ne ajute să punem instalația cu lumini care musai știa să cânte 3 melodii, luată de la rușii din bazar. Mama venea în viteză să mai ia ceva din frigider, cât timp toca legumele pentru salata beouf, iar în cuptor creștea blatul pentru o prajitură. Era ajunul, iar noua ne înghețau mereu mâinile pe globuri și primeam cu forța un ilic aspru pe umeri.…

Dor de România | Brașov

De niște ani buni, locul meu de refugiu și liniștire este Brașov, la casa unor buni prieteni. Înconjurată de flori sălbatice, aproape de pădure și cu doi căței simpatici care mă însoșesc mereu în plimbările mele, mi-a oferit mereu schimbarea de ritm de care am nevoie. M-am atașat de zonă, de oameni, de vorba lor și de ritmul în care își trăiesc zilele. Așa că am vrut să le cunosc și mai bine împrejurumile, ce comori ascunde zona asta verde, ce locuri am privit mereu doar de la distanță și ce povești poartă. Traseul a fost stabilit din mers, mai după dorințe vechi de vizită, mai cu ajutorul câtorva articole ale unor oameni faini care au fost darnici în detalii. Am stat ore bune să admir dealurile din Poiana Mărului, care mi-au adus aminte de peisajele din jurul Salzburgului. Am descoperit cu ajutorul blogului LipaLipa.ro viaductul Ilii, de peste 100…

Flori sălbatice

Iubesc de când mă știu florile sălbatice. La porți, crescute prin crăpăturile cimentului, răsărite prin curți atent îngrijite ori întinse pe câmpuri întregi, le-am apreciat mereu încăpățânarea cu care rezistă, libertatea, sălbăticia, diversitatea și frumusețea. Sămânța lor zboară liberă și-și găsește singură locul unde vrea să crească. Florile lor atât de diferite schimbă culoarea unui câmp, chiar al unui munte. Buruieni pentru unii, comori și încântare pentru mine. Așa că am început să le cos pe haine, să le aduc într-o realitate lipsită de natură în lunile de izolare. Să pot ieși din perioada asta cu bucurie fabricată de mâinile mele, până la o revedere cu natura. Acum 2 zile am plimbat geaca pentru prima dată pe un câmp plin cu flori sălbatice, de vară. Am purtat-o ca pe un trofeu, printre florile grele de ploaie, sub un soare blând. Și m-am bucurat ca un copil de tot ce se…

Broderie

Am cusut un singur goblen. L-am început la 11 ani, cu ajutorul tatălui meu care ne-a construit mie și surorii mele niște cadre din lemn prinse în niște cuie subțiri, pe care le-a numerotat pe pătrățele. Apoi am fixat pânza în piuneze și cu ochii la model și culori de ațe am început, timid, să cos. L-am redescoperit în sertarele din casa părintească și l-am terminat la 30 de ani. Însă, cu broderia este o poveste diferită. Întotdeauna mi s-a parut ca o pictură cu ața prea grea pentru timpul pe care îl aveam de dedicat. Nu înțelegeam diversitatea de puncte care pot contura același element în zeci de variante diferite. Așa că am început, treptat și consistent, să admir și să cumpăr mici bucăți de broderii de la alți artiști care se mișcau cu naturalețe cu acul pe orice bucată de material. Până acum niște săptămâni, când mi-a ajuns…

La Zigane Rouge

„La Zigane Rouge“ este un vagon de colecție, un „Buggenhout“ original din anii ’20, proiectat de faimosul „Monsieur Albrecht“, care a creat vagoane și pentru Orient Express. Modelul este un fel de Rolls Royce al călătorilor mai înstăriți din acea perioadă, al artiștilor și al muzicienilor din nord-vestul Europei. Încă are tapetul art deco original, este decorat cu antichități, iar ușile sale poartă sticla împodobită cu flori de la începuturi. Are podea care scârțâie, o mică bibliotecă, trandafiri roz în chiuvetă, pahare de sticlă verde și un papagal roșu agățat de candelabrul din cristal. Are așternuturi ca în poveștile arăbești, din mătase, grele și călduroase. Are ferestre prin care se aude ploaia și intră bondarii uneori. Și cum se aude ploaia… Bate melodios pe tabla veche care acoperă vagonul. Are patru roți din lemn, amintire de când vedea toată lumea din mersul liniștit al cailor. Are tufe de liliac, iarbă de un…

Hallstatt

Acum niște ani am pus un pin pe un orășel mic din Austria în board-ul meu de călătorii de pe Pinterest. În fotografie, o cărare mărginită frumos de un gard de lemn cobora către casele de turtă dulce, în mijloc trona o biserică veche, iar pe fundal era peisajul meu preferat – un lanț muntos care se oglindește în albastrul apei. Când am ajuns în Hallstatt, m-am simțit copleșită. Zumzăia de oameni și de detalii. Am străbătut la pas orasul în puține minute, m-am minunat la fiecare butic, la fiecare străduță ascunsă și la fiecare lebădă prietenoasă, gândindu-mă copilăresc că poate-i înrudită cu suratele sale aduse acolo pentru prima dată de împărăteasa Sisi, în urmă cu mai bine de o sută de ani. Locul ăsta avea să-mi fie acasă doar trei zile și eram pregătită să-l parcurg până îi învăț fiecare scurtătură. Să mă împrietenesc cu toate lebedele. Să iau…

Navigate