Plouă-n ianuarie

La final de săptămână, seara, îmi prepar meticulos un ceai şi ies pe balcon să privesc oraşul. De sus. Cumva sfidător, cu un ochi închis, ca atunci când eram mică şi măsuram luna cu degetele, încep să prind de gulere oamenii care aşteaptă în staţii, zgribuliţi, nerăbdători, şi-i ridic în aer ca pe nişte păpuşi lipsite de puteri. Unii-mi rămân în palme, alţii, revoltaţi, îşi lipesc tălpile de asfaltul ud şi-şi îndreaptă privirile rătăcite după autobuzul care-i va duce către destinaţii. Au urechile înfundate cu zgomote şi apasă frenetic butonul volum, încercând să dea clipa la maxim. Se agaţă de versuri, de rime, de voci, într-o mare de neoane plantate printre copaci. Sunt frustraţi că tot ce pot face e să aştepte.

Eu zâmbesc, lipindu-mi obrazul de ceaşca fierbinte. Cu 20 de minute în urmă eram printre ei, mângâind din priviri un căţel zgribulit care se gudura pe lângă mine. Acum sunt acasă, la etajul meu de unde un oraş întreg poate fi strâns în palmă.

Toată scena mi-a adus aminte de un băieţel fotografiat în fugă acum 3 ani pe Lipscani. Pe o stradă prăfuită, în mijlocul primăverii, copilul a ridicat receptorul unui telefon public şi a cerut unui interlocutor imaginar “o sanie care aluneca pe ploaie”. Atunci am zâmbit. Acum l-aş ruga, cu seriozitate, să ceară două.

5 Comments

  1. Pingback: Zile pe muzică : The Anne-Marie

  2. Pingback: polimedia.us/fain/

  3. Pingback: Amintiri fără timbru » Blog Archive » 2012

Leave A Reply

Navigate