S-a întâmplat ca pe la final de noiembrie să ne mutăm cu tot cu fotografii lipite pe mobilă şi trandafiri uscaţi deasupra birourilor într-o clădire-umbrelă (aşa cum le zic eu tuturor centrelor business care apără de ploaie de la 3 branduri în sus). Momentul mutării a început pentru mine mai devreme, cam cu o lună înainte, când am pornit un fel de numărătoare inversă care a reuşit să enerveze, treptat, colegi, prieteni, cunoştinţe. Din aproape în aproape, am trecut prin multe ultime dăţi la nivel declarativ, fie că era vorba despre “ultima dată când cumpăr prăjituri de aici”, “ultima dată când îmi primesc corespondenţa la adresa asta”, “ultima dată când fug dintr-o întâlnire pe o scurtătură proaspăt descoperită”, “ultima dată când… ”
Apoi a venit şi momentul împachetatului, când, în mod subit, fiecare bucăţică de foaie măzgălită într-un brainstoming pentru o campanie, fiecare revistă necitită, care a zăcut cu lunile pe birou, fiecare creion tocit şi cu urme de dinţi ce au ronţăit cu simţ de răspundere culoarea argintie, toate s-au încărcat cu semnificaţie, soarta fiindu-le pecetluită în cutii sigilate şi marcate cu iniţiala C., scrisă mare cât Casa Poporului. Să se vadă. Tot atunci am realizat că mutările se fac numai pe simfonii de scotch. În trei zile în care înveţi şi această muzică abstractă, până şi coloana ta începe să scârţâie pe acelaşi ritm.
Adevărul e că eu, atunci când mă mut, dezvolt cele mai stranii nostalgii. Indiferent că e vorba despre cei patru pereţi, cunoscuţi şi sub numele de “acasă”, schimbaţi deja de 9 ori de când mă aflu în oraşul posibilităţilor, sau de biroul în care lucrez 5 zile pe săptămână. Un drum, acelaşi drum, parcurs aproape zilnic timp de mai bine de 2 ani, poate să te transforme într-un nostalgic la numai 5 minute după ce ai asimilat vestea că patiseria cochetă din colţ şi vânzătoarea de ziare care îţi învăţase numele vor fi înlocuite de clădirea cu sticlă şi oamenii în costume care-şi iau prânzul organizat la cantină.
Biroul de pe Daciei. La întersecţie cu Moşilor. Asta a fost adresa unde eu am crescut, din anul II de facultate până în ultimul de master. Locul care ar putea să povestească luni şi luni de zâmbete, lecţii învăţate, drumuri parcurse. Locul de unde fugeam împrăştiat către Universitate. În care s-au mâncat mulţi covrigi cu stafide şi bomboane aduse de pe tot globul. În care m-au prins nopţi râzând cu poftă alături de colegi. În care am lucrat pentru lucrurile în care credeam cu entuziasmul unui copil care descoperă o lume nouă care aşteaptă să fie cucerită. Unde sunt străzile cu aceiaşi cerşetori cuminţi, întâlniţi zilnic, la aceeaşi oră, a căror lipsă mă anunţa fie că am ajuns prea devreme la birou, fie că e prea frig să-şi întindă privirile după trecători. Aceleaşi salutări compuse din zâmbete şi griji, împărţite unor oameni necunoscuţi, prieteni de tremurat prin staţii sau bucurat de zile însorite. Aceiaşi muncitori care lucrează cu încetinitorul, primii care-mi validau ţinutele dis-de-dimineaţă cu fluierături lungi şi mutre schimonosite. Acelaşi cuplu în vârstă, cu privirile pierdute, care-şi plimba câinele maidanez prins într-o lesă împletită cu sfori. Aceleaşi obloane trase seara la magazinele cu fructe. Aceleaşi căutări…
Locul nou este, de fapt, o altă etapă. În care privirea mea se ascunde pe drum mai des în cărţi şi mailuri, decât în feţele oamenilor. În care învăţ că uşile de sticlă pot fi deschise de cartele, iar zâmbetele se prind uşor şi de haine scorţoase. În care învăţ să văd totul, dar să privesc doar ce merită privit. Până la urmă este doar un loc. Important e că mi-au rămas oamenii!
