Carmen

10 Posts Back Home

Acum doi ani

Era o zi de toamnă la fel de frumoasă ca asta. Caldă, fără pic de vânt, cu soare blând de dimineață, jucăuș printre frunze de culoarea gutuii. Simțeam că e ultima încercare, așa că m-am așezat pe o bancă în Cotroceni, mi-am decojit o banană și am început să o mănânc mecanic. Am privit câteva minute bune frunzele, întrebându-mă dacă voi mai simți vreodată bucurie. De-mi va mai permite mintea să privesc cu sens o bucată de viață, așa cum se desfășura ea, în fața mea, atunci. Stiam că e o zi frumoasă. Doar știam. Aș vrea să mă întorc în timp și să o îmbrățișez pe Carmen de atunci. Să-i spun că va mai fi o zi în care razele vor avea aceeași poftă de joacă printre frunzele galbene. Și că, atunci, nu va mai durea fiecare firicel de aer inspirat. Din contră, se va uita la dansul frunzelor…

Cote d’Azur

Am coborât drumurile șerpuite ale Luberonului, după o despărțire grea de liniștea orașului Rousillon. Ne-am urcat în mașina vorbitoare de franceză și, după niște ore de a droite și a gauche, iată-ne în mijlocul traficului, pe străzile înguste din Cannes. Good-bye, liniște!  Hello, forfotă frumoasă, briză lină și miros de mare! Planul e simplu, avem patru zile și câteva locuri de văzut: Cannes – Grasse – Eze – Nisa – Saint Jean Cap Ferrat – Monte Carlo. Pe Promenade de la Croisette mișună turiști întorși de la plajă, înveliți în prosoape colorate, doamne elegante pe tocuri subțiri și domni în pantaloni de in, întorși de la Festivalul de Yachturi, amestecați printre localnicii care își văd liniștiți de program. Mă îndrăgostesc de oraș abia seara, sub culorile apusului. Realizez că poți face o baie de mulțime în zona veche a orașului, să visezi cu ochii deschiși într-o plimbare printre yacht-uri, dar poți, doar la…

Provence

Cineva îți cere să pictezi esența Provence-ului într-o vedere. Ce culori folosești? Ești într-un lan de lavandă parfumată, privești un oraș cocoțat pe stânci sau încerci să prinzi, printr-un colț de fereastră, ce e dincolo de zidurile unui Château cu obloane bleu care ți s-a lipit de suflet? Greu, știu. Eu aș schița cum se răsfață la soare roțile mari de brânză, aliniate în standuri de lemn în dimineața unui “jour de marche”. Cum cade lumina de apus pe dealurile verzi ale Luberonului. Sau culoarea vinului băut în liniște, cu privirea la asfințit. Poate ce-am simțit într-o mică biserică decorată cu buchețele de trandafiri roz la fiecare rând de scaune, în care cânta Halleluiah, varianta aia bună a lui Jeff Buckley. Culorile pământului. Ocru, galben, maro, nuanțe infininite de roz și roșu, în contrast cu verdele pinilor și albastrul cerului. O masă ascunsă într-un colț de stradă pietruită. Aș picta lumina.…

Como

Prin 1960, Gianfranco Miglio s-a hotărât să-și construiască o superbă vilă în vârful unui deal, deasupra zonei de sud a orașului Como, influențat de stilul fermelor din Lombardia. A vrut o casă care să-i adăpostească iubirea pentru soție, cele câteva mii de cărți unicat colecționate și vinurile produse în podgoriile din Nord. Aproape 60 de ani mai târziu, o fată care a visat la albastrul lacului înconjurat de Alpii italieni rezervă o cameră cu tapet verde în casa urcată pe deal și începe să se simtă tot mai acasă în astfel de mici descoperiri, pe meleaguri străine, în poveștile de viață construite armonios. Am poposit în orașul Como cât să-i cunosc vilele luxuriante și să-l privesc de la distanța oferită de Balconul Alpilor, așa cum e cunoscut Brunate. Drumul mai lung s-a purtat în liniște, cât mai departe de forfotă și cât mai cu tălpile în apa rece, prin orașele înșirate…

Veneția

Două trenuri mai târziu între Como – Milano – Veneția și iată-ne ajunși în Serenissima, într-un vaporetto care ne trece lent prin tot centrul orașului, via Canal Grande. Tragem după noi bagajele prin Piața San Marco, cu ochii pe harta plină de firicele albastre întortocheate, în timp ce ne zboară porumbeii pe la urechi și ne aterizează în palme, deși n-avem nimic să le dăm. Ne pierdem în agitația orașului, uitându-ne, confuzi, în jur. Cum ne facem loc printre atâția oameni? Când vii din liniște, e de așteptat să te amețească ritmul Veneției. Totuși, e o agitație pe care ajungi rapid să o iubești. Cam de la prima dimineață când deschizi larg ferestrele să auzi glasurile gondolierilor care-și pregătesc bărcile pentru o nouă zi, zgomotul metalic al storurilor și pașii amețiti ai turiștilor în căutare de cafea. Apoi, treptat, după prima zi în care străbați Veneția în lung și-n lat, înveți unde…

The Book Of Joy

Sunt cărți care-și fac drum către tine. Apar mereu în discuții, în fragmente citite întâmplător, până te conving să pui deoparte teancul care-și așteaptă rândul pentru a cumpăra una în plus. Doar că asta e cartea de care ai nevoie ca de un reminder fixat în fiecare zi, la aceeași oră, să te trezească puțin câte puțin din ideea că o viață în care suferința își face constant simțită prezența trebuie să fie lipsită de bucurie. The Book of Joy este un exercițiu de recunoștință, o carte a exemplului și un dar pe care Dalai Lama și Desmond Tutu îl fac oamenilor, probabil o ultimă întâlnire între două personalități-gigant care încearcă (și, cred eu, reușesc) să răspundă la întrebarea – Cum găsim bucurie în fața suferinței inevitabile? Las mai jos câteva fragmente de simțit și trăit de azi, de acum. Fix din momentul ăsta! We create most of our suffering,…

1 an

Am zeci de pagini scrise în care mi-am analizat stările parcurse în perioada de doliu, fragmente notate în telefon și un in memoriam, scris în mașină, înainte de înmormântare, printre suspine și în nedumerirea că cineva mi-a cerut să cuprind, în doar câteva propoziții, o cascadă de gânduri. Peste toate, la un an distanță, s-a așezat nevoia tot mai mare de a povesti și a da sens primului an fără tata. De a-mi aminti de mine în prezența lui și de a mă cunoaște pe mine în absența lui. Am căutat, cu fiecare reîntoarcere acasă, să-l reconstitui din urmele lăsate despre viața lui în poeziile scrise, în paginile subliniate apăsat, în iubirea lui pentru natură. L-am găsit, uneori, în liniștea câmpului, în mirosul de lemn ars în sobă, în ticăitul apăsat al ceasului, la biroul lui, înconjurată de cărțile pe care le-a citit ultima dată. Alteori, a fost doar singurătate, durere…

Cascais

Eram singurii pe plajă, cu nori cenușii deasupra. Am verificat temperatura apei, apoi am luat-o din loc către Boca da Inferno să testăm câtă liniște poate sta într-o priveliște atât de sălbatică. Nu ne-am despărțit de stânci preț de-o oră, ne-am luat timp să cercetăm un pescar singuratic ce-și arunca undițele tacticos în poate cele mai agitate valuri privite de mine. Cascais este fermecător. Are străzi înguste, vile de nobili și curți care par grădinile Raiului. Are păuni care traversează tacticos strada, în timp ce mătură praful cu cozile lor colorate, fântâni unde-și fac rațele siesta și cocoși ca-n cărțile cu basme. La câteva zeci de minute –  Cabo da Roca, locul care devine o experiență abia atunci când ignori valul de turiști care se grăbesc spre Far sau către platoul care marchează cel mai vestic punct al Europei și te abați pe o potecă șerpuitoare, lată cât un pas.…

Sintra

Undeva între înfulectat pasteis de nata și comunicat prin semne cu șoferi de autobuze care îți explică traseul într-o portugheză lentă, am descoperit Sintra, acest oraș al palatelor scose din cărțile de povești și al grădinilor în care te-ai putea pierde și două zile. Pe scurt. Pena Palace pare rupt din imaginația unui artist romantic, care s-a jucat cu forme și culori până și-a materializat un vis. E smuls din copilăria mea și așezat aici să mă bucure cu turnurile lui cu formă de bezea și culoare de înghețată. Moserrate Palace e înconjurat de un sanctuar numit, modest, parc. Grădinile lui sunt porți către toate continentele lumii, mergi prin ele zeci de minute peste alte zeci de minute și tot nu reușești să cuprinzi toate speciile de plante existente acolo. Povestea de aici e construită cu multă dantelărie în piatră și coridoare lungi, cu accente din “O mie și una de nopți”…

Lisabona

Am patul meu așezat la geam, cu vedere la florile mov de Jacaranda lipite de casa de vis-a-vis. Am picioare obosite de la atâta piatră cubică, 3 hărți rupte la colțuri, post-it-uri cu locuri de văzut și o bucată din Pão de Deus mușcată pe drum de la atâta poftă. Bine am venit în Lisabona! Prima zi e de umblat pe străzile din Baixa și Bairro Alto fără planuri, de făcut cunoștință cu Pasteis de Nata și de răcorit picioarele în Tajo. A doua zi ajungem în Belem, Graça și Alfama, apoi ne mai pierdem puțin prin castele, catedrale și tramvaie vechi. A treia zi o luăm la pas lejer prin muzee, le testăm înghețata și ne luăm brevet în sesizat diferențele dintre patiserii. A, și luăm cu noi cât Azulejos ne încape în bagaj și în memoria telefoanelor. Sper că multe! ***

Navigate