Se plimbă norii și schimbă totul în jur. Într-un minut e limpede, se văd casele în depărtare și lumina rostogolită pe vârfurile munților. În următorul, totul este alb, nedeslușit, cu forme șterse de vălătuci care prind culorile apusului. E o metaforă pentru ce trăiesc aici. Pentru ce e simt în perioada asta de doliu. E greu și e frumos. E atât de limpede și, totuși, uneori atât de neclar. Mă amorțește și mă face vie. Doare și mă împacă. Ceva s-a sfârșit și ceva nou, diferit, abia începe. E lipsă de sens, într-o succesiune de momente care par să nu se mai încheie. Și e sens lipit de alte lucruri. Se dărâmă cotidianul, se crapă toate obișnuințele și apare, mai limpede ca oricând, liniștea, pasul înainte, apusul roz. Așa că stau și privesc norii cum se plimbă, chiar dacă schimbă totul în jur. Stau în răbdare și în înțelegere că…
