Câteva ore. Atât mi-a luat să mă simt ca acasă în Amsterdam. Un oraș care nu te apasă cu agitația bulevardelor mari, mai degrabă îți dă o mână de ajutor să te “pierzi” în voie într-un labirint de străzi înguste care fac legătura între cartiere. Mă așteptam să dau de un oraș aglomerat, care-ți cere atenție la tot pasul. Am descoperit, în schimb, un oraș liber, care te îndeamnă parcă să o iei liniștit, la pas, fără hărți, fără ghid, fără planuri. Amsterdam e, pe alocuri, o contradicție. Are case cu arhitectură din Epoca de Aur, înșirate de-a lungul canalelor, ca într-un muzeu întins pe kilometri. Îți oferă arta celor mai iubiți pictori olandezi ca Rembrandt, Vermeer și Van Gogh într-un cartier dedicat artei. Dar este și orașul design-ului contemporan, al tehnologiei, al prezentului. Este un oraș în care simți specificul Olandei, dar este și un oraș al diversității culturale. Te…
Coasta Amalfi: Positano, Ravello, Sorrento, Minori, Maiori
La pas, pe străzile înguste. În alergare, pe poteci de trekking. În viteza mașinii, cu opriri multe. Cu ochii după plaje ascunse sau în căutarea vilelor văzute în depărtare, cocoțate pe stânci abrupte. Pe toate le-am făcut și fiecare mi-a descoperit bucăți diferite din Coasta Amalfi. Positano e orașul-vedetă al coastei. Toți vor să îl vadă, să îl fotografieze și să se piardă pe străzile lui. Îi înțeleg, m-am simțit instant atrasă să-i văd fiecare colț, să descopăr fiecare priveliște, fiecare magazin cu ceramică și fiecare restaurant cu pizza. Nici măcar agitația turiștilor care mișună constant pe străzile înguste nu mi-au luat din bucuria de a descoperi orașul. Nocelle e cel mai darnic în view-uri spectaculoase – te ridică până aproape de nori și-ți arată golful Positano și Marea Tireniană de la înalțime. Îți face cunoștință cu muntele, cu strugurii, cu smochinele coapte, cu trăitul într-un ritm mai lent. Ravello…
Cazări inedite – Villa Casola, Nocelle & Positano
Am așteptat mult să ajung aici. Atât de mult, încât am transformat o fotografie de la Villa Casola în reper pentru bucurie. Ori de câte ori credeam că e la 4 luni prea departe, când mintea îmi spunea că a doua amânare nu mai încape anul acesta, mă uitam la infinitatea asta de albastru. Mă vedeam pe terasă, învârtindu-mă într-o rochie de culoarea cerului, privind și tot privind până-mi obosesc ochii de la atâta frumos. Și câtă nevoie de frumos și de bine aveam! Când ajungi în Positano, simți că tot ce ai văzut în poze sau ai citit despre sau ți-ai imaginat e acolo. Totul și puțin mai mult. Case în tonuri de pastel, înățimea la care sunt urcate te amețește, sclipirile Mării Tireniene te îndeamnă la plajă, coasta Amlfi se arată în toată splendoarea. Când începi să urci, să tot urci, apoi să mai urci puțin până ai…
Budapesta
Ce oraș-surpriză! Aproape distanța unui maraton mers în peste 2 zile de ignorat frigul, cu wow la fiecare colț, cu bucurie la fiecare târg de Crăciun, brad împodobit, clădire cu arhitectură deosebită, butic cu obiecte artizanale, piețe ordonate și pregătite de sărbătoare. Cu amintiri făcute la tot pasul. Budapesta mi s-a dezvăluit pe straturi, prin ceața deasă instalată în aproape toate diminețile, dar m-a încălzit cu luminile ei, cu eleganța străzilor și cu forfota deloc copleșitoare a oamenilor care o vizitează în decembrie. A fost friguroasă, strălucitoare, grațioasă. M-a îmbiat la mers domol pe străzi cu aer medieval sau de-a lungul Dunării, din Buda până în Pesta și iar înapoi. M-a răsfățat cu castane coapte, suc de mere cald și globuri de ceramică în târgurile de Crăciun. M-a făcut să-mi ridic privirea către toate palatele, muzeele și magazinele instalate în clădiri elegante. Mi-a amintit de Viena, mi-a amintit, uneori, de Paris.…
La Zigane Rouge
„La Zigane Rouge“ este un vagon de colecție, un „Buggenhout“ original din anii ’20, proiectat de faimosul „Monsieur Albrecht“, care a creat vagoane și pentru Orient Express. Modelul este un fel de Rolls Royce al călătorilor mai înstăriți din acea perioadă, al artiștilor și al muzicienilor din nord-vestul Europei. Încă are tapetul art deco original, este decorat cu antichități, iar ușile sale poartă sticla împodobită cu flori de la începuturi. Are podea care scârțâie, o mică bibliotecă, trandafiri roz în chiuvetă, pahare de sticlă verde și un papagal roșu agățat de candelabrul din cristal. Are așternuturi ca în poveștile arăbești, din mătase, grele și călduroase. Are ferestre prin care se aude ploaia și intră bondarii uneori. Și cum se aude ploaia… Bate melodios pe tabla veche care acoperă vagonul. Are patru roți din lemn, amintire de când vedea toată lumea din mersul liniștit al cailor. Are tufe de liliac, iarbă de un…
Viena
Am iubit Viena înainte să o cunosc. Prin Billy Joel care-mi cânta în căști cu orele în adolescență, prin Romy Schneider care mi-a spus povestea împărătesei Sisi, prin pașii de waltz învățați într-o sală de dans. Prin inspirația adusă de muzica lui Mozart și prin arta lui Gustav Klimt. Am iubit și mai mult Viena când am cunoscut-o. M-a cucerit cu atmosfera imperială trăită la fiecare pas, cu palatele sale impunătoare și perfect întreținute, cu sunetul de muzică clasică amestecată în tropăitul cailor pe pavajele de piatră. Cu poveștile incredibile ale monarhiei Habsburg, cu bulevardele vii și armonioase. Cu veselia oamenilor care ciocnesc pahare mari cu bere și cântă în cor. Cu bogăția culturală și grădinile cu palmieri. Cu bucătăria vieneză plină de snițele imense și felii de tort cu ciocolată Sacher. Cu atmosfera din Cafe Central pictată în culori de auriu și roșu purpuriu, unde obișnuiau să-și dea întâlnire intelectualii…
Provence
Cineva îți cere să pictezi esența Provence-ului într-o vedere. Ce culori folosești? Ești într-un lan de lavandă parfumată, privești un oraș cocoțat pe stânci sau încerci să prinzi, printr-un colț de fereastră, ce e dincolo de zidurile unui Château cu obloane bleu care ți s-a lipit de suflet? Greu, știu. Eu aș schița cum se răsfață la soare roțile mari de brânză, aliniate în standuri de lemn în dimineața unui “jour de marche”. Cum cade lumina de apus pe dealurile verzi ale Luberonului. Sau culoarea vinului băut în liniște, cu privirea la asfințit. Poate ce-am simțit într-o mică biserică decorată cu buchețele de trandafiri roz la fiecare rând de scaune, în care cânta Halleluiah, varianta aia bună a lui Jeff Buckley. Culorile pământului. Ocru, galben, maro, nuanțe infininite de roz și roșu, în contrast cu verdele pinilor și albastrul cerului. O masă ascunsă într-un colț de stradă pietruită. Aș picta lumina.…
Veneția
Două trenuri mai târziu între Como – Milano – Veneția și iată-ne ajunși în Serenissima, într-un vaporetto care ne trece lent prin tot centrul orașului, via Canal Grande. Tragem după noi bagajele prin Piața San Marco, cu ochii pe harta plină de firicele albastre întortocheate, în timp ce ne zboară porumbeii pe la urechi și ne aterizează în palme, deși n-avem nimic să le dăm. Ne pierdem în agitația orașului, uitându-ne, confuzi, în jur. Cum ne facem loc printre atâția oameni? Când vii din liniște, e de așteptat să te amețească ritmul Veneției. Totuși, e o agitație pe care ajungi rapid să o iubești. Cam de la prima dimineață când deschizi larg ferestrele să auzi glasurile gondolierilor care-și pregătesc bărcile pentru o nouă zi, zgomotul metalic al storurilor și pașii amețiti ai turiștilor în căutare de cafea. Apoi, treptat, după prima zi în care străbați Veneția în lung și-n lat, înveți unde…
Sintra
Undeva între înfulectat pasteis de nata și comunicat prin semne cu șoferi de autobuze care îți explică traseul într-o portugheză lentă, am descoperit Sintra, acest oraș al palatelor scose din cărțile de povești și al grădinilor în care te-ai putea pierde și două zile. Pe scurt. Pena Palace pare rupt din imaginația unui artist romantic, care s-a jucat cu forme și culori până și-a materializat un vis. E smuls din copilăria mea și așezat aici să mă bucure cu turnurile lui cu formă de bezea și culoare de înghețată. Moserrate Palace e înconjurat de un sanctuar numit, modest, parc. Grădinile lui sunt porți către toate continentele lumii, mergi prin ele zeci de minute peste alte zeci de minute și tot nu reușești să cuprinzi toate speciile de plante existente acolo. Povestea de aici e construită cu multă dantelărie în piatră și coridoare lungi, cu accente din “O mie și una de nopți”…
Lisabona
Am patul meu așezat la geam, cu vedere la florile mov de Jacaranda lipite de casa de vis-a-vis. Am picioare obosite de la atâta piatră cubică, 3 hărți rupte la colțuri, post-it-uri cu locuri de văzut și o bucată din Pão de Deus mușcată pe drum de la atâta poftă. Bine am venit în Lisabona! Prima zi e de umblat pe străzile din Baixa și Bairro Alto fără planuri, de făcut cunoștință cu Pasteis de Nata și de răcorit picioarele în Tajo. A doua zi ajungem în Belem, Graça și Alfama, apoi ne mai pierdem puțin prin castele, catedrale și tramvaie vechi. A treia zi o luăm la pas lejer prin muzee, le testăm înghețata și ne luăm brevet în sesizat diferențele dintre patiserii. A, și luăm cu noi cât Azulejos ne încape în bagaj și în memoria telefoanelor. Sper că multe! ***