Întâmplător am auzit aseară o discuție în care se ironizau oamenii fericiți. Și li se punea în spinare, nejustificat aș zice, o doză mare de superficialitate. Că-i greu, domnule, să atingi un anumit nivel de profunzime când ești constant într-un nor de puf. D’accord, zic, și-mi mai comand un ceai. Să-i las pe oameni în conversația lor profundă, cine-s eu să tulbur valul de neologisme și discursuri bombastice. La jumătate de ceas, când deja îmi erau fundal sonor amestecat în saxofonul ăla ce-și plângea notele în ceainărie, se aude o concluzie înflăcărată. De la aceeași masă a fericirii blamate. “Da, mă, dar ăia nefericiți sunt al dracului de neatractivi” Deci?
Creatorul de piruete
Se întâmplă să: Te trezești într-un atunci când te agăți de nimicuri. Că-s ochii care se îndreaptă spre același obiect, scrijelind în el un gând luat, reluat, potrivit, descifrat. Sau că admiri, în timpul conversației, mâna care se zbuciumă, privirile pătrunzătoare, degetele care apucă, lasă, răsucesc bijuteria de la gâtul tău, într-un chip pe care-l vrei cu înțelesuri. Te agăți de un atunci când nu se mai vorbește în cuvinte, ci-n așteptări. Mii de năzuințe bezmetice se rostogolesc înăbușite în fața unor ochi care par a vedea și lucruri care nu există. O plăsmuire, o senzație. O atingere ascunsă a mâinii care dobândește, dintr-o dată, elocvența unei scrisori lungi și voluptatea unui sărut. Trăiești un atunci când un sentiment crește mai ales prin tot ceea ce-și refuză. Care se sprijină pe orice piedică pentru a scăpa de-un “a fost”. Cu granițe sfărâmate și aruncate, ascuns în intenții nespuse, în nebunii încântătoare,…
Și râdem, da.
Într-un parc a căzut un copil. S-a împiedicat de frunze, nu știu, ori poate i-au spus picioarele că merge prea repede. Și l-au oprit. În trei secunde a răsunat printre toți copacii o hăhăială sinistră. Îi erau “prieteni” și-l încurajau ironic, cu “prostule”, să se ridice. Oare cine ne învață pe noi să râdem de cei care cad? Ne stă în instinct să arătăm cu degetul? Ori să ne mutăm privirile, că-i un tablou pe care nu-l înțelegem, ăsta, al oamenilor care se mai împiedică și cad? Citesc cum unii se revoltă, în scris, și-o fac arătând cu degetul către împiedicații, inutilii ăștia înregimentați de-un sistem de care ei, răzvrătiții, mereu-fugarii, se spală pe mâini. Dar în care trăiesc, înjurându-l încet, în șoaptă, mediocru, printre dinți și printre rânduri. Ei râd de “proștii” care muncesc în van, oameni scobiți de suflet și gândire, care ajung să-și lase creierele apretate mai…
Mie să-mi faci diminețile bune!
Atâta îți zic. Să mă trezești cu un ceai în care picuri trei stropi de rom și două prafuri de scorțișoară. Să-l plimbi ușor pe hol, până ajunge aburul cald la piciorul drept, care stă mereu peste plapumă. Nu uita nici de cireașa proaspătă! Să fie musai cocoțată pe un cupcake cu frosting de ciocolată albă. Și cartea pe care tot o uit pe masa din bucătărie. Las-o așa, fără semn, o să țin minte pagina. Am subliniat ceva aseară și vreau să-ți citesc. Da, știu, azi-noapte iar am adormit înaintea ta. Îți povesteam despre o brioșerie. Mi-ai și cerut adresa, că poate ai drum vreodată pe acolo, când vrei să mă mai surprinzi. Nici nu ți-ai dat seama că așa ți-ai stricat toată surpriza. Cred că am și adormit cu gândul ăsta tâmpit. În dimineața asta te văd cum îți pierzi echilibrul în drum spre mine. Mergi pe vârfuri,…
Interviu: “Văd viața în cadre”
Cand Simion Buia mi-a propus să răspund la câteva întrebări despre relația mea cu fotografia, sub titlul Văd viața în cadre, am știut că există doar două posibilități: să mă împiedic în emoția de a aborda o pasiune veche, care a rămas mereu doar la acest stadiu, sau să mă las ajutată de comunicarea vizuală, pentru a oferi răspunsuri justificate, fie ele împachetate, pe alocuri, în imaginar. Cu mulțumiri pentru întrebările istețe, iată și rezultatul: Simion Buia: Inainte de ale dumneavoastra sa vorbim de ale altora: cum vi se pare evolutia fotografiei si a fotografilor in ziua de azi, in Romania si aiurea? Carmen Rusu: Cred că fotografia a căzut, tot mai mult, în mâinile amatorilor. Lucru de înțeles, venit natural odată cu evoluția aparaturii fotografice, a simplificării unor procedee de lucru, chiar odată cu necesitatea omului modern de a-și aminti mai des, într-un context în care își consumă existența cu viteză accelerată. Însă, prea…
Oct.
Într-o dimineață mi-am luat rigla cea mare și am început să trasez linii pe peretele din stânga patului. Cu putere, cu ciudă, cu lacrimi. Mi-am desenat o fereastră mare, apoi două perdele prinse bine cu bucăți de catifea. Mi-am rupt zeci de vârfuri de creioane, pe care le-am ascuțit, din nou și din nou, cu un cuțit zimțat. Și cu furie. Un desen naiv, o iluzie că așa n-o să mai simt strângerea betoanelor, a griurilor. Mi-am colorat părul. Roșu. Degeaba. Simt cum își pierde culoarea fiecare fir, cum prind în șuvițe nemulțumirile, dezamăgirile, falsele promisiuni, la fiecare pas făcut în amestecătura asta de oameni în care mă învârt. Mi-am cumpărat flori. Galbene. Degeaba. Noaptea, târziu, când ajung acasă să-mi adorm neliniștile, sunt mai false și gri în liniștea aia decât cele de plastic. Mi-am colorat fereastra. În 12 nuanțe. Degeaba. Am ascultat o noapte întreagă cum se prelinge apa,…
O anatomie a dorinței
Lansarea noului model Renault Clio, care a avut loc săptămâna aceasta, mi-a adus aminte de un concept isteț, pe care l-am îndrăgit încă din facultate – lovemarks. N-o să predau acum o lecție de publicitate, nici n-o să mă avânt în explicarea unor comportamente de consum. O fac alții mult mai bine decât bine. În schimb, o să extrag o părticică din toată teoria asta dezvoltată în jurul trăirilor afective, amestecate frumos prin campanii, pentru a vă descoperi de ce văd eu cu ochi buni sentimentele. Nu în general, doar la nivel de comunicare. 🙂 Mai exact, mă interesează acel fragment legat de necesitatea de a intensifica poveștile spuse de produse, pentru a construi o relație emoțională între brand și consumator. Lăsând la o parte emoția noutății, Renault Clio 4 vinde un mod de viață, un imaginar, o experiență. Vinde, de altfel, însăși conceptul care stă la baza construirii designului său -…
Stare de veghe
Îți amintești de perioada aceea când toți se mișcau în jurul tău, iar tu stăteai împietrit și-i priveai? Imobil, neutru, înfricoșat că, poate, mâine îți va veni și ție rândul să găsești noi direcții și drumuri. Să schimbi ceva la starea asta de veghe în care ai căzut de ceva timp. Să schimbi ceva. Și, da, știu! În general, ceea ce trebuie să părăsești devine dintr-o dată mai frumos, chiar dacă te ține pe loc. Dar trebuie să o faci. Oare n-ai realizat atunci că, în timp ce tu te întrebi, alții fac? Și că rămâi în urmă? Îți spun asta pentru ca eu sunt, de săptămâni bune, în cautarea unui antidot la mecanicism. Și numai recunoașterea că am pășit, fie și cu vârful piciorului, în acestă baltă a monotoniei călduțe și bătătorite, mi-a luat prea mult timp. Timp bun de făcut lucruri. N-am sfaturi de ieșit mai repede din asta.…
Stări pictate
“- Nu vă bizuiți pe mine că am să vă critic opera, dar simt, simt!” Acesta mi-a tot fost răspuns, de câte ori interpretarea simplă și simțul crud, dar onest, au înlocuit anii de studiu și privirea avizată a celor care știu a desluși, în gânduri și cuvinte alese, arta. Nu m-am aruncat niciodată în aprecieri false a unor (considerați) mari pictori contemporani, dacă nu am rezonat cu viziunea, ideile, cromatica, stilul. Nu știu dacă-i vorba neapărat despre etaloane, însușite sau nu de mine, existente sau nu, în general. Tot ce știu e că în raportarea asta continuă la norme de estetică, multe se opresc la gust – și el, mititelul, format în timp… dar – care încă are puterea să aleagă în fața cărui tablou ne oprim pașii extaziați că am găsit o stare cu care rezonăm. Cu toate astea, există, cred eu, un fel de bun simț colectiv…
Culisele evenimentelor
Există o fascinație aparte pentru tot ceea ce înseamnă organizare de evenimente, pe care o tot surprind la tineri privitori de suprafață, mult prea ușor extaziați în fața unei vieți imaginate prin sălile hotelurilor. Așa cum a făcut azi o domniță, care s-a grăbit să-mi dezvăluie, în câteva secunde, direcția, menirea, absolutul, după doar două zile de facultate. “Organizare de evenimente. Asta vreau să fac. E cel mai ușor.” Vizualul exagerat, construit în jurul acestor manifestări, are o consecință distractivă de-a dreptul pentru oricine are măcar puțină experiență în acest domeniu. Tinerele speranțe, în căutarea prafului de stele și-a unei zone de defilare, sunt privite încruntat de acești oameni care fug cât mai departe de toate unghiile false și tocurile instabile. Vina că visările acestea se concentrează, deseori, într-un mit care ajunge să ambaleze un întreg domeniu de activitate (vezi PR-ul) nu-i neapărat a cuiva. Cât mai există oameni care…