Stări pictate

– Nu vă bizuiți pe mine că am să vă critic opera, dar simt, simt!

Acesta mi-a tot fost răspuns, de câte ori interpretarea simplă și simțul crud, dar onest, au înlocuit anii de studiu și privirea avizată a celor care știu a desluși, în gânduri și cuvinte alese, arta.

Nu m-am aruncat niciodată în aprecieri false a unor (considerați) mari pictori contemporani, dacă nu am rezonat cu viziunea, ideile, cromatica, stilul.  Nu știu dacă-i vorba neapărat despre etaloane,  însușite sau nu de mine, existente sau nu, în general. Tot ce știu e că în raportarea asta continuă la norme de estetică, multe se opresc la  gust –  și el, mititelul, format în timp… dar –  care încă are puterea să aleagă în fața cărui tablou ne oprim pașii extaziați că am găsit o stare cu care rezonăm. Cu toate astea, există, cred eu, un fel de bun simț colectiv de a identifica valoarea de non-valoare, peste timp și spațiu, care-i răscumpără, cumva, chiar și pe cei care se îndepărtează  de canonul vremurilor. Cel puțin, așa vreau eu să cred.

Să o numesc artă, pe mine trebuie să mă invite să gândesc și să-mi transmită o trăire. Nu refuz opere zămislite întortocheat, însă o compoziție ca cea de mai jos mă câștigă în primele secunde de privit.

Andreea Bratucu,  autoarea acestei frumoase picturi, este o persoană care înlocuiește cuvintele cu zâmbete și îmbrățișări. E printre tot  mai puținii oameni care-și prezintă talentul cu doze mari de modestie și emoție, lucru care, în viziunea mea, îi pune și mai mult în valoare atributele de artist. Cu o cromatică deosebită, tablourile ei au atmosferă, au străzi pe care îți vine să te pierzi, apusuri care se întrepătrund cu marea și ferestre împodobite de roșul florilor.

Dar nu mă credeți pe cuvânt, mergeți până pe 17 octombrie la Opera Națională București să le priviți. Sau, și mai simplu, plimbați-vă prin Galeria site-ului ei. O să vă facă tare bine, promit!

O mai găsiți și la Răzvan, într-un filmuleț tare fain de la vernisajul de săptămâna trecută. 

Leave A Reply

Navigate