Și râdem, da.

Într-un parc a căzut un copil. S-a împiedicat de frunze, nu știu, ori poate i-au spus picioarele că merge prea repede. Și l-au oprit. În trei secunde a răsunat printre toți copacii o hăhăială sinistră. Îi erau “prieteni” și-l încurajau ironic, cu “prostule”, să se ridice.

Oare cine ne învață pe noi să râdem de cei care cad? Ne stă în instinct să arătăm cu degetul? Ori să ne mutăm privirile, că-i un tablou pe care nu-l înțelegem, ăsta, al oamenilor care se mai împiedică și cad?

Citesc cum unii se revoltă, în scris, și-o fac arătând cu degetul către împiedicații, inutilii ăștia înregimentați de-un sistem de care ei, răzvrătiții, mereu-fugarii, se spală pe mâini. Dar în care trăiesc, înjurându-l încet, în șoaptă, mediocru, printre dinți și printre rânduri.

Ei râd de “proștii” care muncesc în van, oameni scobiți de suflet și gândire, care ajung să-și lase creierele apretate mai ceva ca hainele de pe ei. Așa zic. Și cred că ăștia, griurile mergătoare pe străzi, sunt niște pietre în care poți da cu piciorul. Sau poți călca peste ele, răsuci în noroi, că doar nu simt. Sunt doar niște pietre ordinare.

Uităm să mai fim oameni, domnilor! Și doamnelor. (Un ditamai clișeul, da! Că-i repetat intens de câte unii care se trezesc pe jumătate, doar cât să țină minte câteva secunde că a uita să fii om înseamnă să-ți pierzi calitățile acelea care-ți diferențiază comportamentul de cel al primatelor.) Ne preocupă mai mult să fim Altfel decât Cei mulți, de parcă ne-ar fi dat cineva startul la a arăta cât mai zeflemitor că nu ne pasă. Ne credem neînvinși, superiori. Și râdem, da, mult și sinistru, arătând cu degetul spre cei care-și mai uită drumul spre casă…

Spre cei care își mai uită drumul spre ei.