Primul ceas. Aparatul foto. Jurnalele păstrate grămadă. Fotografia asta. Cărțile din biblioteca masivă, cu semnele lor brodate. Toate cutiile împrăștiate în casa părinților mei, care-mi ascund adolescența. Colecția de vederi. “Martine à la montagne”, din care ne traducea tata în serile de iarnă. Muzicuța. Pickup-ul. Caietele de lectură. Prima scrisoare… Eu le numesc lucruri care contează. Tu poate le numești lucruri care te definesc. Din cele la care te întorci să-ți aduci aminte de tine, atunci când imaginea aceea din oglindă îți arată un necunoscut. Care te opresc din fugă, care-ți amintesc că, în alte vremuri, orice piatră șlefuită cu grijă se transforma într-o corabie cu încărcătură prețioasă. Și avea să fie păstrată de tine la valoarea de atunci. De câte ori n-ai spus – ce-a fost în capul meu atunci când am păstrat nimicurile astea? Dacă le-ai mai putea vedea și acum cu ochii aceia de copil… Ele sunt lucrurile pe care…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0

Câteva momente. Atât durează să faci o promisiune. Tot atât durează să părăsești pe cineva. Ori să-i mai dai speranțe. Să judeci. Ori să nu. Să renunți. Să lupți. Să trăiești. Doar câteva momente – de-o simplitate stupidă – care îți pot schimba viața. Cu totul. Pentru totdeauna. Și mă-nfurie când, în situațiile cele grele, momentele astea ajung în mâinile altora. În a celor mulți care te cunosc sau nu te cunosc, care îți zâmbesc sau care decid să-și mute privirile departe, deranjați de suferința ta. Ei sunt cei ce aleg, ca-ntr-un joc tâmpit cu o miză prea mare, încotro să-ncline balanța. Câtă schimbare trebuie să înduri pentru a accepta că ale tale continuări, oricare ar fi ele, sunt, de acum încolo, în grija lor… A lor. A voastră. A ta. Să nu-mi citești cuvintele astea cu ton grav, ca-n trailerele dramelor din cinema, pentru că nu-s scrise cu gândul…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 1

Casa mea avea mereu acoperiș din țiglă roșie, trepte pe care dormeau pisoi caraghioși, și-un râu care-și plimba mândru valurile mici, albastre, prin fața unei cisterne. Pe casa asta cu horn drept, din care ieșeau trei firicele de fum negru îngroșat, se sprijineau mereu patru-cinci munți. Crestele lor erau mereu înzăpezite, păsările-n V-uri bătute de vânt se înălțau de fiecare dată spre un soare personificat. N-am desenat niciodată blocuri, străzi, ferestre fără flori colorate, nici locuri în absența unor oameni zâmbitori care se țineau de mână. Am copilărit într-o casă care a crescut odată cu mine. În care fiecare centimetru scrijelit la toc de ușă cu un creion chimic însemna o cameră terminată, un zid cimentat, poate chiar niște trotuare obligate să ne poarte numele încrustate cu crenguțe de corcoduș, timp de generații întregi. Nostalgiile mele prinse pentru totdeauna de aceste locuri  sunt, pentru mulți oameni, de neînțeles. Ca și…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 3

De la layering-ul în exces a trecut ceva timp. Poate ceva și mai multă introspecție. Nu știu când m-am îndrăgostit de tocuri, ce mi s-a întâmplat de tot schimb nuanțele în care trăiesc, de ce acum apreciez mai mult texturi și linii, nici cum s-a întâmplat să-mi fericesc mama cu alegeri de volane și falduri înflorate. Știu doar că m-aș pierde oricând printre poveștile hainelor, fie ele expuse prin târguri, fie luminate în vitrinele luxoase ale unui designer cunoscut. Pe aceeași temă, am răspuns unor întrebări pe Stilpedia.ro. Las o particică din interviu aici, și-un link pentru continuare. “1. Daca ar fi sa iti definesti stilul tau personal in 2-3 cuvinte care ar fi acelea? Am nevoie doar de cuvântul “adaptabil“. Cred în elementele vestimentare purtate ca o semnătură a propriei personalități. Mai cred în eleganța și atitudinea cu care orice femeie ar trebui să-și poarte hainele, indiferent de încadrarea…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0

Pentru o sâmbătă dimineață, chiar înainte de ora 9, metroul era destul de aglomerat. Câțiva rătăciți cu serviete apucate în grabă, ochi odihniți în cluburi, bagaje de mână transportate greoi. Nu mă grăbeam. Lucru neobișnuit pentru mine. Biletul din portofel, cumpărat cu o zi înainte, mă asigura că pot să aterizez cu 5 minute înainte ca trenul să plece din gară. Plecam Acasă, ajutată de un titlu simplu într-o Dilemă Veche – Starea bucuriilor noastre. Dintre cele care n-au legătură cu fericirile programate, fragmentate, mediate. Și-am hotărât să-ncep să ies din nostalgia lui nu-mai -am-timp-să, completat după nevoie de pasiunile rememorate, și să-mi trec pe răboj micile mele plăceri, intrate de ceva vreme într-un cerc al amânării. Și-aș alege multe drumuri sinuoase, numai să-mi rămână ele: un ceai sorbit cu încetineala destăinuirilor, pe o străduță veche a Bucureștiului. Să-mi imaginez că-i o bucată din Parisul meu drag; o discuție interminabilă cu…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 2

– să fie sinceri. Ridică pe un soclu prea înalt minciuni  justificate prin interese nobile. Fals-nobile, de salvat inimi prea slabe să îndure, zic ei, realitatea. Ajunge și sinceritatea asta să fie aruncată la periferia bunelor intenții… – să se scuture de superficialitate. Să se vindece de boala generalizării.  Lor să le mulțumim – pierduților printre toți-sunt-la fel – că, prin uzanța generalizată a superficialității, sunt atât de aproape de a o transforma din greșeală într-o stare corectă. În normalitate. – să aibă răbdare. Și-ar petrece viețile într-un carusel întortocheat, numai să simtă cum e să ajungi în câteva secunde sus, apoi să pici de la înălțimea parcursă prea repede, cu aceeași viteză inconștientă. Și asta doar pentru a simți că trăiesc – o nouă obsesie îmbibată-n adrenalină, greu vindecabilă, a oamenilor. Și-n drumurile lor, vând ideea haosului și-a grabei unor naivi, care încercă să țină pasul cu nerăbdările lor. – să întrebe și-apoi să…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0

Am crescut crezând că lucrurile bune li se întâmplă celor care știu să aștepte. Chiar și când această așteptare – parcursă cu conștiinciozitate și ridicată la rang de calitate umană – își găsea finalitatea într-o altă așteptare, nu m-am gândit că se cuvine să dau vina pe bunul meu simț, dar nici nu mi-am permis să pornesc vreo grosolănie, așa cum credeam eu că ar fi să ceri acel Ceva-Orice în momente inoportune pentru alții. Mi-am adus în fața judecății, de câteva ori, până și propria-mi politețe, definită, la acel moment, ca fiind aproape stupidă, așa exersată și aplicată în exces, până la nivelul în care orice frântură de “nu se poate” plutind în jur mă făcea să-mi pierd toate “vreau!-urile” și “merit!-urile” gândite. Am mai repetat de-atunci bătaia piciorului trântit cu putere în prag, cât să iasă cu sunet hotărât, dar să se-ngrijească și de sentimentele altora, însă, cu toate eforturile…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0