Într-o dimineață mi-am luat rigla cea mare și am început să trasez linii pe peretele din stânga patului. Cu putere, cu ciudă, cu lacrimi. Mi-am desenat o fereastră mare, apoi două perdele prinse bine cu bucăți de catifea. Mi-am rupt zeci de vârfuri de creioane, pe care le-am ascuțit, din nou și din nou, cu un cuțit zimțat. Și cu furie.
Un desen naiv, o iluzie că așa n-o să mai simt strângerea betoanelor, a griurilor.
Mi-am colorat părul. Roșu. Degeaba. Simt cum își pierde culoarea fiecare fir, cum prind în șuvițe nemulțumirile, dezamăgirile, falsele promisiuni, la fiecare pas făcut în amestecătura asta de oameni în care mă învârt.
Mi-am cumpărat flori. Galbene. Degeaba. Noaptea, târziu, când ajung acasă să-mi adorm neliniștile, sunt mai false și gri în liniștea aia decât cele de plastic.
Mi-am colorat fereastra. În 12 nuanțe. Degeaba. Am ascultat o noapte întreagă cum se prelinge apa, pic cu pic, pe toate iluziile mele desenate acolo. Pic cu pic. Am șters apa colorată și-am rămas nepăsătoare în fața zidului gri care continuă să-mi omoare toate culorile din viață.
Ah…
Doar o închipuire.
foto via
