Fragmente dintr-un an scris: Plouă-n ianuarie “La final de săptămână, seara, îmi prepar meticulos un ceai şi ies pe balcon să privesc oraşul. De sus. Cumva sfidător, cu un ochi închis, ca atunci când eram mică şi măsuram luna cu degetele, încep să prind de gulere oamenii care aşteaptă în staţii, zgribuliţi, nerăbdători, şi-i ridic în aer ca pe nişte păpuşi lipsite de puteri.” Trebuie “În primele secunde din 2012 îmi anunțam prietenii că anul meu va începe, neoficial, din vară. Un pahar grosolan din sticlă colorată era ridicat în onoarea acestei amânări stupide, dar necesare. Printre pauzele de artificii, mă apucasem să număr trăirile programate conștiincios. Sub priviri neîncrezătoare, agățam pe file de calendar închipuite un program încărcat, pe care notasem fiecare moment ce-l doream încheiat. Mă plimbam de la o secundă la alta cu siguranța nebună că planul meu va rămâne în picioare, indiferent de ce, indiferent de cine…”…
Carmen, Carminis
Ana-Maria aflase, prin clasa a VIII-a, că numele meu se traduce prin cântec, poezie. Eram la declinarea a III-a, iar carmen, carminis a fost alesul pentru o tablă mâzgălită la toate cazurile necesare. După încheierea cu succes a unei alte analize de verbe la modurile personale, m-am întors în bancă sub formă de erou și cu poreclă nouă: cântecel. N-a rezistat mai mult de-o lună, dar Ana tot mi-a prezis, pe un caiet dictando, că eu o să recit din Caesar. Într-o zi. S-a întâmplat, 4 ani mai târziu, când De bello Gallico mi-a devenit crez pentru intrarea la facultate. *** Tata-mi recită din Cicero. E devreme pentru mine, târziu pentru el. “Quosque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? Quam diu etiam furor iste tuus nos eludet? Quem ad finem…” – Ăsta era exordium ex abrupto, nu-i așa, cu tot șirul ăla de nihil de după? Îmi face semn din cap că așa o fi. El rostește scandat,…
Jurnalul unui om (care a) tăcut
E ceva cu zilele astea amețite-n antibiotic, care zac într-o tăcere cu formă schimbată. E ceva cu neputința asta privită ca obstacol ce-ți trece prin fața ochilor toate limitările fabricate cu grijă, pentru o “normalitate” care acum îți pare un nimic. E ceva cu cei 4-12-112 pereți de care te lovești zilnic și cu atingerea unor obiecte care nu fac altceva decât să te-nchidă într-o plasă a obișnuinței, tradusă mai mereu prin “Așa e bine” – doar pentru că Așa fac toți. *** Un om crescut de generații care știu a mângâia pământul ca un creștet de copil nu poate fi închis între betoane. E nedrept. El știe deja ce-nseamnă să poți alerga bezmetic până-n mijlocul unui câmp, doar să-ți simți buricele degetelor gâdilate de spice. Să stea acolo, cu picioarele înfipte în praful gros, până se scutură de gândurile că-i mare. Când el, de fapt, e mic, oricâte scări…
În regim hotelier
Cam așa te vor unii oameni. Să-ți închirieze gândurile o dată pe lună, apoi să te lase în grija cui-o-fi, că doar într-o cameră de hotel nu-ți poți clădi o casă. Sau poți? Ce mai contează. Doar n-o să te apuci acum să dai din picior că vrei claritate în fața unui puzzle înalt de 914544000 de secunde trăite, dintre care nici 1% împărțite cu tine. Câte luni de întors piesă-cu-piesă-pași-înapoi-privire-de-ansamblu-căutat-nuanțe-potrivit-forme să ai? Că doar nu-ți consumi viața pe o podea veche, cu mâinile prinse în secundele unui om. Ah, nici n-am terminat de scris și-am tras aer adânc în piept de parcă m-aș fi oprit din fugă. Am obosit, recunosc, de anul ăsta care mi-a dat și mi-a luat timp și oameni după toane, cu toane, să mi se agațe de pași ca scaiul. Nu-l mai vreau, nu știu să mă învârt în ce-a rămas din el. Așa am și ajuns…
Pași către viață
Am mai zis, știu, dar tot în lipsă de curaj se-nvârt mulți atunci când trebuie să gândească dincolo de modă. S-o facă acum, când în tendințe nu mai sunt valorile, ci-mpodobirea nefirească și nedreaptă a răului camuflat în banal. Și-o s-o tot zic, că prea a devenit formă de mândrie răutatea, prea s-a transformat ea în măsurătoare supremă a inteligenței, după unii. Asta ca plată pentru câte îndemnuri de Nu fi prost am auzit în loc de Nu fi bun. I-am cunoscut pe cei care te privesc de sus, cu-n zâmbet a mirare că mai există pierduți ce cred în bine. Apoi, am întâlnit și fabricanți de liste cu fapte bune, adevărați colecționari de cazuri triste care-și urlă strident altruismul. Și câți sunt! Dar mai există și oameni ca Iulian, prinși într-o modestie frumoasă, care salvează și spun povești. Care cred că “bunătatea te ferește de lucruri rele”. Noi ne-am împrietenit acum 3…
Jurnalul unui om tăcut (2)
Fără să conteze că sunt doar 5 minute de acasă până la un magazin de lângă Cișmigiu, ieri am simțit că am atins vârful Everestului. Mi-am numărat pașii în gând, i-am încurajat cu câte un Da, așa, bravo, acum stângul, apoi dreptul, doar cât să cad, mai apoi, într-un somn profund și bolnav de-o oră. S-a lipit de mine un fragment. Un om scufundat în politică, cu degetul arătător spre statuia lui Kogălniceanu, zicea răstit că, “Domnule, tăcerea merge mână-n mână cu infracțiunea, las’ că știu eu.” Un ghiont dat muțeniei mele, deja cu iz de pedeapsă, de m-am și gândit că-s vinovată de analize lungi, obositoare, vorbite, pe care le-am tot practicat intens în ultima vreme. Și-acum, na, primește până la 7 zile de tăcere și oprește-te. Încă nu mă-mpac cu strada. Mi-e teamă că mersul meu încet și muțenia și-ar găsi un loc mai bun în instituțiile tăcerii.…
Jurnalul unui om tăcut (1)
Iau 9 pastile pe zi. Câteodată mă-ncurc în ore și cantități. Una-i de 3 ori pe zi, alta la 3 ore. Una produce somnolență, alta deshidratează și te-amețește, două dintre ele îți cam fură toată energia din corp. Am dormit 17 ore continuu. Noroc cu notificarea nr. 34 de pe BlackBerry și cu lumina aia roșie care-mi pâlpâia în ochi. Nu vă faceți griji, subconștientul meu nu stă degeaba. A reușit deja să-mi plaseze muțenia într-un vis bun de Oscar. Din când în când, fac exerciții de rostit cuvinte. M-am blocat pe copac și metamorfoză, rostite la intensitatea instalației de pom scoasă din priză. Dacă vă mai amintiți. N-am mai vorbit (normal) de aproape 40 de ore. Mi-a fost mai ușor să dorm 17 dintre ele, și-n celelalte să stau cu ochii pe mail și-n desene animate. O zi de tăcere mi-am petrecut-o la birou. Am eșuat, lamentabil, după-amiază, când…
Portret de familie 2
Mama, tata, Mințiți-mă că-s mică. Să existe multe “atunci când”-uri rostite de voi, cu mine desculță prin grădina casei și-o stropitoare care-mi fugărea plăcut picioarele în miez de vară. Să fie cu ploi de corcodușe pe cisterna bunicii. Ori cu patul meu cu arcuri ruginite, de sub prunul de acasă, în care citeam în după-amiezile plăcute de toamnă. S-ajungem, din vorbă-n vorbă, să căutăm ninsorile de altădată în albumele greoaie și sania cea veche prin magazie, uitată. Să mă certați că plec iar fără căciulă. Ca pedeapsă, o să mi-aștept cana cu ceai de mentă răsucită-n miere, în seara în care sper să se mănânce singure prăjiturile lăsate sub bradul de Crăciun. Vin acasă! Și tot cred. *** Astea-mi vor fi cuvintele așezate pe spatele cărții poștale de mai jos. Între 6 și 12 decembrie, sunteți așteptați și voi la #PortretDeFamilie, ediția 2012, în cafeneaua Tete a Tete din Herăstrau. Notați-vă…
Cadre
Exagerate-n culori, prinse-n momente mărunte. De imaginație, îndeosebi, căci toți oamenii prinși în fotografiile mele devin, pe rând, personajele unor nuvele scrise-n minte, niciodată recunoscute pe foaie.
Țara lui Andrei
Nu știu în câte lumi visați voi, câte țări vi s-au lipit de tălpi, pe câți munți ați urcat, în câte ape v-ați întrecut cu peștii. Nici câte drumuri drepte ați ocolit, doar pentru că cele șerpuitoare vă promiteau un Altceva-Orice care să rămână al vostru. Nu știu câte tradiții mai cunoașteți. Nici câte mai respectați. Cât de mult vă cunoașteți țara, înainte să vă-ndreptați către alta mai bună ca ea. Dacă ajutați sau nu. Că-i simplu, știu, să-ntoarceți capul atunci când nu vă convine. Nu știu dacă vă mai lăsați colorați ochii-n arămiu şi gândurile aşezate cuminţi pe cărări cu frunze. Sau dacă vă mai plac măcar oamenii care-și scriu mulțumirea cu rotocoale de praf. Din cele date de fapte mici și bune pentru alții, pentru toți. Dar peste care, mai mereu, se trântește tăcerea. Tot ce știu e că există Țara lui Andrei, pe care am împrietenit-o deja cu…