Fără să conteze că sunt doar 5 minute de acasă până la un magazin de lângă Cișmigiu, ieri am simțit că am atins vârful Everestului. Mi-am numărat pașii în gând, i-am încurajat cu câte un Da, așa, bravo, acum stângul, apoi dreptul, doar cât să cad, mai apoi, într-un somn profund și bolnav de-o oră.
S-a lipit de mine un fragment. Un om scufundat în politică, cu degetul arătător spre statuia lui Kogălniceanu, zicea răstit că, “Domnule, tăcerea merge mână-n mână cu infracțiunea, las’ că știu eu.” Un ghiont dat muțeniei mele, deja cu iz de pedeapsă, de m-am și gândit că-s vinovată de analize lungi, obositoare, vorbite, pe care le-am tot practicat intens în ultima vreme. Și-acum, na, primește până la 7 zile de tăcere și oprește-te.
Încă nu mă-mpac cu strada. Mi-e teamă că mersul meu încet și muțenia și-ar găsi un loc mai bun în instituțiile tăcerii. Aș vizita biblioteci, biserici, teatre, deși drumul către fiecare dintre ele mi se pare o probă pentru slăbiciunea mea.
Aseară, târziu, am rostit câteva fraze. Cred că m-am simțit puțin vindecată de prietenele mele. Pentru prima dată, mi-am luat rol de privitor al nebuniei frumoase care se întâmplă de câte ori ne vedem. Și m-am speriat la gândul că întâlnirea asta se făcea acum ceva ani în camere neîncăpătoare de cămin, cu vin fiert pe holuri, într-un amalgam de discuții despre examene și frici. Și-acum, uite, ne învârtim în job-uri mari, care ne mulțumesc sau nu, avem mai mult de 4 pereți. Și râdem, încă râdem la gândul stabilității, că parcă totul pare o joacă serioasă, iar noi tot încercăm să mai schimbăm reguli.
Azi plătesc toată mișcarea de ieri cu încă o zi de stat în pat. Încă o zi de tăcere. Încercarea mea de a-mi păcăli organismul cu-n Ce știi tu, eu sunt bine nu a funcționat . Nu-i nimic, vremea asta nici nu mai stă sub imperativul lui a spune “tot”. Sau a face “prea multe”.
