E ceva cu zilele astea amețite-n antibiotic, care zac într-o tăcere cu formă schimbată. E ceva cu neputința asta privită ca obstacol ce-ți trece prin fața ochilor toate limitările fabricate cu grijă, pentru o “normalitate” care acum îți pare un nimic. E ceva cu cei 4-12-112 pereți de care te lovești zilnic și cu atingerea unor obiecte care nu fac altceva decât să te-nchidă într-o plasă a obișnuinței, tradusă mai mereu prin “Așa e bine” – doar pentru că Așa fac toți.
***
Un om crescut de generații care știu a mângâia pământul ca un creștet de copil nu poate fi închis între betoane. E nedrept. El știe deja ce-nseamnă să poți alerga bezmetic până-n mijlocul unui câmp, doar să-ți simți buricele degetelor gâdilate de spice. Să stea acolo, cu picioarele înfipte în praful gros, până se scutură de gândurile că-i mare. Când el, de fapt, e mic, oricâte scări (ierarhice sau nu) ar urca.
***
El cunoaște liniștea, dar n-o mai creează decât forțat. Replică datoria de a cuvânta, fără să-și dea seama că biruința cuvintelor rostite duce la distrugerea oricărei interiorități.
foto Floriana Barbu
