Cea mai grea zi pe Camino

Era 7 seara și mergeam de 11 de ore. Mai exact, 35 de kilometri parcurși pe marginea unei autostrăzi, sub un soare care îmi lipea tălpile de asfaltul moale, alți 8 pe drum de munte. Șosetele aveau culoarea pământului, corpul meu era sigilat în 3 straturi de cremă cu protecție solară și spray împotriva insectelor. În ultimii 5 km călcam direct pe o întindere în zona tălpii care îmi provoca grimase de durere la fiecare piatră pe care o nimeream. Ultimii 7 km au fost doar în urcare. Am trecut de la arșița de beton, de la platul plictisitor și vuietul mașinilor care treceau în viteză la pietrele alunecoase și hârtoapele de pe muntele Alto de las Herrerias.

“Mă opresc în următorul” îmi zumzăia în minte de mai bine de 3 ore, doar că “încă 4 km, încă 2 km, încă 3” era gândul care făcea distanțele să se topească și satele pe care le traversam să fie colecționate ca mici comori deținătoare de lecții, care mă aduceau tot mai aproape de mine.

Am făcut o oprire scurtă la terasa albergue-ului din Laguna de Castilla, ultimul sat din regiunea Castilla y Leon, cât să cumpăr o înghețată și să inhalez forțat mirosul de bălegar care acoperea ca un strat lucios drumul de pământ. Acolo voiam să mă opresc, era un milestone bun care îmi depășea deja orice așteptare. Mi-am verificat pentru a doua oară picioarele, dar am renunțat rapid când mi-am dat seama că plasturii care acopereau preventiv câteva degete se uniseră într-o masă lipicioasă care ținea fixă șoseta pe picior. Am decis să nu dau jos rucsacul de pe umeri, îmi potrivisem perfect două șosete în dreptul vânătăilor de pe clavicule și, sincer, mi-era teamă că nu-l voi mai simți ca pe o pe extindere a corpului, așa cum se transformase în ultimele câteva zile.

Am stat pe marginea unui scaun preț de 15 min, aproape înfrântă, apoi m-am ridicat și am mers mai departe. “Cum ar fi să să ajung în primul oraș din Galicia? Încă 3.”

Soarele era la apus și eu eram în vârf de munte, cu sunetul pașilor și al bețelor de trekking care scrijeleau ritmic terenul pietros. Oriunde priveam cu ochii, copaci care-și uneau coroanele verzi într-o plapumă care învelea întinderea de dealuri. Simțeam nevoia să plâng. De durere, de oboseală, într-un amestec de frustrare și furie întoarsă împotriva-mi. Îmi plimbam prin minte acuze că nu știu să mă opresc, că împing în limite și uite ce frumusețe îmi scapă. Rațional, știam că privesc ceva magic, un colț de natură, o liniște vindecătoare. Însă, oboseala și frustrarea mă conduceau ca într-un dans către toate emoțiile revărsate de-a valma și pierdeam tot ce vedeam. Țin minte că m-am oprit preț de 5 minute, pentru o poză și o recalibrare.

Camino Santiago

M-am forțat să nu-mi mai privesc picioarele. Să fiu prezentă. Să calc pe durere. Să merg corect. Să împart drumul în borne. Să mă conectez cu ce simt, dar să nu-mi scape ce trăiesc. Să îmi asum că sunt unde sunt datorită deciziilor mele. Simțeam că picioarele mele aveau deja o viață proprie. Nu le mai simțeam ca parte din corp, nu mai simțeam nici rucsacul din spate, nicio cusătură nu mă mai deranja. Eram în afara mea și îmi trăiam experiența în același timp.

Când am ajuns la albergue-ul municipal din O Cebreiro, mai erau locuri doar în cameră de 8. Dar reușisem. Am primit un pat de fier la geam, o saltea, o pernă și un așternut făcut din materialul halatelor de spital. Nu era nimic nou, dormeam în astfel de locuri de câteva zile, însă a fost pentru prima dată când creierul meu respingea locul cu camere îmbuibate de oameni, dușuri la comun, miros de dezinfectant și oră de culcare peste prea puțin timp.

Am trântit rucsacul, am rămas în hainele de drum și am ocolit albergue-ul pentru câteva minute cu mine. Acolo am plâns, pentru prima dată, pe Camino. În fața unui apus superb, care transforma cerul, dealurile și munții din depărtare. Eram în a 8-a zi și durea tot. Mult mai târziu decât mă așteptam și pentru cu totul alte motive.

M-am lăsat jumătate de oră să traversez toate trăirile. Să-mi permit să-mi fie dor, să-mi fie teamă, să-mi fie bine, toate în același timp. M-am întrebat dacă mâine o să pot merge, piciorul îmi pulsa, mâinile erau amorțite de la bețele de trekking, corpul refuza să se ridice și urma să dorm într-un loc care îmi amintea de spital. Când soarele mai era doar o dugă roșie pe cer, luasem deja o decizie. Mai aveam 2 ore rămase din poate cea mai grea zi de pe Camino și nu intenționam să mai petrec niciun minut plângându-mi de milă. Am luat o masă bună, mi-am revăzut primul amic de drum și am intrat în albergue-ul ferecat cu sfințenie la ora 10 PM pe ușa din spate. Am mers prin întuneric, ghidată doar de lumina telefonului, m-am închis cu fermoarul în sacul de dormit, pe salteaua rece și am adormit mulțumindu-mi. Pentru o zi trăită, nu regretată.

***

Au fost oameni care m-au întrebat înainte să plec pe Camino de ce o fac. De ce aleg sau am nevoie de struggle, când opțiunea de vacanță lipsită de griji e atât de la îndemână. De ce aleg o experiență despre care știu că o să-mi aducă mult greu. Mi-am adus aminte de episodul de mai sus în timp ce ascultam “You can’t hurt me”, a lui David Goggins. Întrebat și el despre o altă alegere a sa, a răspuns astfel:

I don t believe you can find peace without going to the war with yourself first!

Eu m-am dus. Mă duc constant, pentru a-mi cunoaște binele din tot greul. Așa am învățat cel mai mult despre mine. Iar binele meu nu se găsește întodeauna în confort. Uneori, el se află în singurătate, în situații care mă forțează să mă adaptez rapid la necunoscut, la nou, la incontrolabil. Am vrut timp pentru mine, să exist doar, să respir, să privesc, să mă bucur, să mă conectez cu mine și cu ce trăiesc. Am plecat cu ideea că poate reușesc să vindec ceva pe drum sau poate drumul nu va fi despre asta. Am știut doar că n-am vrut să mai aștept.

Și mi-e tot mai clar că “Sin dolor no hay Camino!”, cel puțin nu unul cu prezență și conectare, indiferent că e pe un traseu marcat de săgeți sau în viața de zi cu zi.

Camino Camino SantiagoCaminoCamino

Leave A Reply

Navigate