Acum doi ani

Era o zi de toamnă la fel de frumoasă ca asta. Caldă, fără pic de vânt, cu soare blând de dimineață, jucăuș printre frunze de culoarea gutuii. Simțeam că e ultima încercare, așa că m-am așezat pe o bancă în Cotroceni, mi-am decojit o banană și am început să o mănânc mecanic. Am privit câteva minute bune frunzele, întrebându-mă dacă voi mai simți vreodată bucurie. De-mi va mai permite mintea să privesc cu sens o bucată de viață, așa cum se desfășura în fața mea, atunci. Stiam că e o zi frumoasă. Doar știam.

Aș vrea să mă întorc în timp și să o îmbrățișez pe Carmen de atunci. Să-i spun că va mai fi o zi în care razele vor avea aceeași poftă de joacă printre frunzele galbene. Și că, atunci, nu o să mai doară fiecare firicel de aer inspirat. Din contră, se va uita la dansul frunzelor care cad din copaci și va simți bucurie. Bucurie. Recunoștință. Și va învăța să dea din nou sens momentelor. I-aș spune că va mai avea multe de învățat despre vulnerabilitate și frică, dar că va avea mai multă răbdare să le înțeleagă prezența în viața de zi cu zi, fără să simtă că o definesc. Că va găsi liniște și alinare în mijlocul naturii, uneori mai mult ca în brațele oamenilor. Și că e ok așa, natura știe mai bine lecția vieții care se desfășoară ciclic. O traiește, împăcată, în fiecare an.
Autumn pictureAutumn picture

Leave A Reply

Navigate