Primesc un sms. “Cum se simte? Nu mai ajung.”
Îi analizez toate mișcările, îi număr și zâmbetele. “Pentru un om care a trecut prin asta, pare incredibil de bine. Revin.”
Se împlineau 150 de ani de la înființarea Facultății de Litere. Am ocolit Universitatea, refuzând să intru pe la Chimie, pe o gheață limpede și-un ger care astupase până și entuziasmul veșnicilor protestatari, prietenii-creatori de soundtrack al cursurilor terminate cu ceva timp în urmă. “Fără scurtături”, gândesc. “Am timp destul să mă bucur de întoarcerea asta.”
E ora obișnuinței mele de a o lua la goană să prind cursul de la 6, fără să mă scuz că-i trafic, că-i job, că-i viața asta care nu mi-a dat picioare pentru pași mai lungi de-atât. Mă scutur de gânduri chiar în fața ușii masive pe care o deschid mereu cu două mâini. “Gata, Carmen, cu studenția. Asta-i conferința alumnilor.”
Liniștea aia apăsătoare din sala de lectură îmi amintește brusc de minutele dinaintea examenelor, când obișnuiam să-nchid puțin ochii a liniștire. Prin toate colțurile se vorbește în șoaptă, în așteptare, în emoții. E-un amestec de generații care se salută din priviri. Care-și caută, unii după zeci de ani, alții după luni, locurile în bănci. Toți știu că “azi e ziua în care se întoarce doamna Rogojinaru în facultate”.
Și-a fost.
Să nu mă-ntrebați ce simți când un om pe care îl admiri îți ține mâinile între ale lui, zeci de minute, și-ți mulțumește că l-ai ajutat să trăiască. Când îi observi teama de a spune sunt bine, după ce a fost multă vreme rău. N-o să știu să vă răspund. Și nu, nu plângi atunci, că-n fața omului n-ai voie să faci asta. Îţi dau lacrimile puțin mai încolo, când cineva-ți trimite un mesaj: “Cum se simte? Nu mai ajung.”
***
Doamna profesoară Adela Rogojinaru se simte mai bine. Încă mai are nevoie de ajutorul nostru, ceea ce-nseamnă că primul articol scris despre campania umanitară este încă valabil. Cu accent pe modalitățile de donație.
