Orice mutare își are zânele ei. A mea a scuturat ceva praf magic peste plecarea din campusul studențesc, după aproape 5 ani de locuit în cămine.
Nu m-am vindecat de apusuri prinse de la etaje care-ți fac lumea asta să-ți încapă în palme. Încă mi-e dor de balconul de la 9, cu toată agitația agățată de el.
Am trăit în ritmul Belgiei. Câteva luni am știut doar a scrie.
Mi-am amânat stări. Din cauza asta, am rămas doar cu fragmente a ceea ce putea fi.
4 zile de liniște dintr-un total de 365
Cu ochii închiși, cât să-ți simți pleoapele mângâiate de umbre.
Am împlinit 24 de ani așteptând. A fost primul an în care oboseala m-a făcut să uit de propria mea petrecere.
65′ de stat cu tata în Gara de Nord, între 2 trenuri care au avut întârziere cât timpul nostru împreună x 2. Și-un buchet de flori din grădina de acasă, cât să-mi amintească de-o toamnă mai liniștită în care trăiesc părinții mei. Și-n care eu apar prea rar. Mult prea rar.
Loc bun de alergat gânduri.
O singură fereastră deschisă și poți vedea un drum către Oriunde.
Oriunde.
Vedeți voi, așa se visează!
5 Comments
Eşti minunabilă!
Şi ca o demonstraţie a ipotezei, pot spune că apreciez mult oamenii care evoluează, care muncesc pentru a-şi permite să viseze. Asta când mă gândesc mutarea din camin dupa 5 ani. Şi pentru că eşti boemă. Şi pentru gestul frumos al tatălui tau.
La mulţi ani!
La mulți ani, Dan! Mulțumesc pentru gânduri.
Ah! Zâna aceea mă doare, mă tulbură dulce. E copilăria-mi! (foto1)
Are ceva magic, Ernest, exact ca o frumoasă copilărie.
Pingback: Amintiri fără timbru » Blog Archive » 2013