Să-ți îndrepți obiectivul către oameni pe care-i cunoști sau recunoști abia la câțiva ani distanță de la o declanșare de secundă. Se întâmplă, Andreea! Și mă bucur că se întâmplă.
Etajul 9 (colecție de apusuri)
De sus
Lăsați clădirile astea să-ngreuneze pe altcineva cu griul lor. Priviți doar partea de sus.
Belgia în cadre (2)
Gent este un oraș tânăr. La fel și Louvain-la-Neuve. Ambele trăiesc în ritmul Universităților sale, deși limbile în care se înțeleg sunt diferite. În Bruges? E simplu! Acolo ți se amestecă zahărul fin în sânge, până-ți vine să muști și din clădirile în formă de turtă dulce. Iar Laarne e o bucată de poveste, cu ceva magic și tulburător în simplitatea lui, mai ales după o zi petrecută în agitația unui Brussel îmbrăcat oficial și pierdut printre clădiri înalte. Despre Belgia mea, în imagini: Partea I a poveștii o găsiți aici.
Ca c’est Paris
V-am arătat oamenii, vitrinele, i-am dedicat Parisului meu drag fragmente importante din căutări strânse ca-ntr-un mănunchi și conturate sub un titlu simplu – balada călătorului. V-am povestit despre ferestrele care dau în St. Germain, plimbările din Bercy, ceaiul savurat pe treptele Louvre-ului, închipuirile din Versailles, despre șansonetele din Montmartre… Povestea asta frumoasă nu se încheie aici. Va continua până când copila care își notează gândurile pe filele acestea virtuale va învăța să-și tasteze și frazele cu accent franțuzesc. Dar până la un Atunci, hai să ne mai pierdem pe străzile lui încă o dată! Fie și într-o zi de marți.
Paris – Des vitrines
Acolo, pierdută la braţul unui manechin cu gene de plastic şi buze lipite în nu-ştiu-ce fabrică din China, pierdută între geamuri strălucitoare, cu decizia umbrelor, culorilor, pieselor centrale. Acolo mă vedeam lucrând. Cu mâni prinse în haine, în idei, în gânduri de trecători. Să fiu eu cea care dă viaţă unor personaje uzate de atâtea priviri. Că doar aşa îşi cuantifică experienţa de viaţă manechinele privitoare de străzi, în bătăi de gene, în opriri bruşte, în guri căscate. Să compun, pe rând, arii clasice cu tenori închipuiţi, ori poate o scenă ruptă din cel mai frumos vis din copilările, în care bomboanele glazurate şi o lumină difuză pot ajuta o rochie diafană să-şi găsească stăpâna. N-a fost să fie. Singura vitrină gândită strategic îmi şade în dreapta, loc de păstrat suveniruri colorate, văzute doar de pescăruşii care mai se izbesc, din când în când, de geamul de la 9. Dacă…
Paris – Fugitive beauté
La final de noiembrie, apăreau la fiecare colţ de stradă picioare ce purtau cu eleganţă pantofi de catifea. Un taior albastru-marin se plimba braţ la braţ cu o haină de blană, fără să ţină cont de picăturile care strângeau oamenii muşuroi lângă ceşti mari cu cafea. Ele se încălzeau de la vitrinele colorate şi, atunci când zâmbeau larg pe străzile din Montmartre, îşi contabilizau cu coada ochilor admiratorii. Un el spilcuit păşea cu nonşalanţă. În apropierea lui, un cerşetor îşi strângea măruntul într-un Louis Vuitton. Pe Champs Elysee, se vorbea afectat despre vreme. Eu… Eu visam să am două geamuri mari care să dea în Rue Saint Germain. Să le povestesc oamenilor că am ajuns, în sfârşit, acasă.
Plouă-n ianuarie
La final de săptămână, seara, îmi prepar meticulos un ceai şi ies pe balcon să privesc oraşul. De sus. Cumva sfidător, cu un ochi închis, ca atunci când eram mică şi măsuram luna cu degetele, încep să prind de gulere oamenii care aşteaptă în staţii, zgribuliţi, nerăbdători, şi-i ridic în aer ca pe nişte păpuşi lipsite de puteri. Unii-mi rămân în palme, alţii, revoltaţi, îşi lipesc tălpile de asfaltul ud şi-şi îndreaptă privirile rătăcite după autobuzul care-i va duce către destinaţii. Au urechile înfundate cu zgomote şi apasă frenetic butonul volum, încercând să dea clipa la maxim. Se agaţă de versuri, de rime, de voci, într-o mare de neoane plantate printre copaci. Sunt frustraţi că tot ce pot face e să aştepte. Eu zâmbesc, lipindu-mi obrazul de ceaşca fierbinte. Cu 20 de minute în urmă eram printre ei, mângâind din priviri un căţel zgribulit care se gudura pe lângă mine.…
Paris – La belle epoque
Mi-e greu să-i dedic Parisului meu drag un singur titlu. A fost primul oraş în care paşii mei de călător stingher nu s-au mai grăbit. Singurul loc în care am ştiut, dintr-o privire, că mă voi întoarce. Curând. Am lipit cu grijă câteva fotografii dintr-un şir mai lung care abia aşteaptă să-şi găsească locul aici, printre amintiri fără timbru. Sper că v-au plăcut!
Portret de familie
Deschizi fereastra, te apleci spre strada slab luminată şi încă zgomotoasă. Storurile magazinelor coboară zdrăngănind, în depărtări. Caroseriile negre ale automobilelor alunecă pe şosea, scârţâind scurt la intersecţii. Frânele unui autobuz acoperă toate zgomotele, în afară de unul pe care îl ghiceşti mai degrabă decât îl auzi. Un telefon pierdut sub teancuri de foi îţi spune că e timpul să încui uşa biroului şi să cauţi scurtături până la ele. E seara aia de toamnă, cu vânt rece care mătură frunzele prăfuite şi le aruncă pe maşini. Plouă mărunt. Puloverul tău străluceşte în lumina vitrinelor, aşa că te arunci în primul taxi pe care-l găseşti la intersecţie şi-i spui adresa. Te lipeşti cu nasul de geam şi închizi ochii preţ de câteva secunde. Se rostogolesc picăturile de ploaie pe geamuri, amestecând culorile oraşului. E ceaţă şi-ţi place. Adevărul e că nici n-ai vrea ca lucrurile să fie mai clare. E vineri…