Carmen

10 Posts Back Home

Trei pe zi

Un pahar cu lapte cald, îndulcit ușurel cu miere, vindecă frământările și potolește gândurile răzlețe. Demonstrat pe propriile-mi insomnii. Iar medicamentul ăsta-i cunoscut de când eram eu înăltuță până pe la colțul mesei și serveam cu drag toate poveștile mamei, născocite alături de bucate. Chiar credeam că dulcele e dat de mierea de la stupii din curte, de care se îngrijește o regină îmbrăcată-n galben, că spuma de lapte e, de fapt, coborâtă din nori, iar albul acela nu-i, nicidecum, de pe tărâmuri pământești. Nu că acum n-aș mai crede în povești. Nici că nu le-aș aprecia. Doar că le-a mai dispărut nuanța aceea fantastică, pe măsură ce s-au apropiat de cifre și necesități. Pe la finalul săptămânii trecute, am cunoscut un altfel de povestitor, ales cum trebuie din rândul medicilor, tocmai pentru a vorbi avizat despre medicamentul meu preferat de liniștire a simțurilor. Dr. Mihaela Bilic, că despre această…

Creionez încercări

De vreți să vă testați răbdarea, dar nu știți cum, vă pot povesti la cerere cum poți învăța să desenezi cu ajutorul tutorialelor – cam câtă migală cere trasatul liniilor, câtă vreme testezi umbrele la adăpostul grilajului care-ți împarte creația pe bucăți, de ce-i atât de important să nu renunți atunci când nu potrivești cum trebuie elementele, chiar dacă ștergi și apoi trasezi de aceleași sute de ori o șuviță subțire cât o mină moale de creion. Acum patru ani mă jucam cu lecțiile de aici. Acum mai păstrez doar încercările, cât să-mi aducă aminte că Orice se poate învăța. Cu sau fără talent. Fără, în cazul meu.  

Obiceiuri alimentare

Vă povesteam acum puțin timp că sunt în plin proces de îmblânzire a bucătăriei. Între timp, s-a instaurat un fel de iubire formală  între mine și cuptor, în sensul că el dă dovadă de un comportament normal doar în zilele în care  mai trebuie să impresionez oaspeți cu talentul meu deosebit de bucătăreasă, pentru ca-n restul timpului, adică atunci când gătesc doar pentru mine, să devină cel mai antipatic dintre electrocasnicele casei. Și-n procesul acesta de reglat flăcări și ars degete prin tăvi, tanti Geta de la patiseria din drum îmi cam duce dorul, că doar obșnuiam să-mi iau masa de seară de la ea și să o mai întreb de sănătate.  Mi-a și zis la un moment dat – Mamă, tu să-ți iei un bărbat care să știe să-și gătească. La cât de des vii tu la mine, fie o să-l lași să moară de foame, fie o să-i…

Arta nu mușcă

Dacă te uiți atent la chipul Loredanei, atunci când se strecoară printre invitați, îi poți citi în zâmbet cât de mulțumită este de ceea ce face. Probabil și-a dat seama de ceva vreme că-i tare plăcut să-i îndrăgostească pe oameni de artă, iar ea să joace repetat rolul unui Cupid elegant și carismatic. N-aș putea spune că n-o înțeleg și n-o încurajez să continue. Sub numele Arta nu mușcă, își plimbă tinerii artiși în pași de tango, pe ritmuri de vioară, prin locuri minunte din București, doar pentru a arăta că al lor talent trebuie păstrat și promovat cu pasiune. Așa cum ar trebui să facă orice om care știe a aprecia creativitatea, fie ea strânsă într-o arie în spațiu convențional, fie afișată la mijloc de stradă, pe scările reci ale unei clădiri. I-aș dori să nu-și piardă nicicând entuziasmul acesta de a face bine și frumos! E mult prea…

Acasă, din nou în altă casă

Casa mea avea mereu acoperiș din țiglă roșie, trepte pe care dormeau pisoi caraghioși, și-un râu care-și plimba mândru valurile mici, albastre, prin fața unei cisterne. Pe casa asta cu horn drept, din care ieșeau trei firicele de fum negru îngroșat, se sprijineau mereu patru-cinci munți. Crestele lor erau mereu înzăpezite, păsările-n V-uri bătute de vânt se înălțau de fiecare dată spre un soare personificat. N-am desenat niciodată blocuri, străzi, ferestre fără flori colorate, nici locuri în absența unor oameni zâmbitori care se țineau de mână. Am copilărit într-o casă care a crescut odată cu mine. În care fiecare centimetru scrijelit la toc de ușă cu un creion chimic însemna o cameră terminată, un zid cimentat, poate chiar niște trotuare obligate să ne poarte numele încrustate cu crenguțe de corcoduș, timp de generații întregi. Nostalgiile mele prinse pentru totdeauna de aceste locuri  sunt, pentru mulți oameni, de neînțeles. Ca și…

De vorbă cu…mine

De la layering-ul în exces a trecut ceva timp. Poate ceva și mai multă introspecție. Nu știu când m-am îndrăgostit de tocuri, ce mi s-a întâmplat de tot schimb nuanțele în care trăiesc, de ce acum apreciez mai mult texturi și linii, nici cum s-a întâmplat să-mi fericesc mama cu alegeri de volane și falduri înflorate. Știu doar că m-aș pierde oricând printre poveștile hainelor, fie ele expuse prin târguri, fie luminate în vitrinele luxoase ale unui designer cunoscut. Pe aceeași temă, am răspuns unor întrebări pe Stilpedia.ro. Las o particică din interviu aici, și-un link pentru continuare. “1. Daca ar fi sa iti definesti stilul tau personal in 2-3 cuvinte care ar fi acelea? Am nevoie doar de cuvântul “adaptabil“. Cred în elementele vestimentare purtate ca o semnătură a propriei personalități. Mai cred în eleganța și atitudinea cu care orice femeie ar trebui să-și poarte hainele, indiferent de încadrarea…

Starea bucuriilor mele

Pentru o sâmbătă dimineață, chiar înainte de ora 9, metroul era destul de aglomerat. Câțiva rătăciți cu serviete apucate în grabă, ochi odihniți în cluburi, bagaje de mână transportate greoi. Nu mă grăbeam. Lucru neobișnuit pentru mine. Biletul din portofel, cumpărat cu o zi înainte, mă asigura că pot să aterizez cu 5 minute înainte ca trenul să plece din gară. Plecam Acasă, ajutată de un titlu simplu într-o Dilemă Veche – Starea bucuriilor noastre. Dintre cele care n-au legătură cu fericirile programate, fragmentate, mediate. Și-am hotărât să-ncep să ies din nostalgia lui nu-mai -am-timp-să, completat după nevoie de pasiunile rememorate, și să-mi trec pe răboj micile mele plăceri, intrate de ceva vreme într-un cerc al amânării. Și-aș alege multe drumuri sinuoase, numai să-mi rămână ele: un ceai sorbit cu încetineala destăinuirilor, pe o străduță veche a Bucureștiului. Să-mi imaginez că-i o bucată din Parisul meu drag; o discuție interminabilă cu…

Oamenii nu (mai) au curajul…

– să fie sinceri. Ridică pe un soclu prea înalt minciuni  justificate prin interese nobile. Fals-nobile, de salvat inimi prea slabe să îndure, zic ei, realitatea. Ajunge și sinceritatea asta să fie aruncată la periferia bunelor intenții… – să se scuture de superficialitate. Să se vindece de boala generalizării.  Lor să le mulțumim – pierduților printre toți-sunt-la fel – că, prin uzanța generalizată a superficialității, sunt atât de aproape de a o transforma din greșeală într-o stare corectă. În normalitate. – să aibă răbdare. Și-ar petrece viețile într-un carusel întortocheat, numai să simtă cum e să ajungi în câteva secunde sus, apoi să pici de la înălțimea parcursă prea repede, cu aceeași viteză inconștientă. Și asta doar pentru a simți că trăiesc – o nouă obsesie îmbibată-n adrenalină, greu vindecabilă, a oamenilor. Și-n drumurile lor, vând ideea haosului și-a grabei unor naivi, care încercă să țină pasul cu nerăbdările lor. – să întrebe și-apoi să…

A cere sau a aștepta

Am crescut crezând că lucrurile bune li se întâmplă celor care știu să aștepte. Chiar și când această așteptare – parcursă cu conștiinciozitate și ridicată la rang de calitate umană – își găsea finalitatea într-o altă așteptare, nu m-am gândit că se cuvine să dau vina pe bunul meu simț, dar nici nu mi-am permis să pornesc vreo grosolănie, așa cum credeam eu că ar fi să ceri acel Ceva-Orice în momente inoportune pentru alții. Mi-am adus în fața judecății, de câteva ori, până și propria-mi politețe, definită, la acel moment, ca fiind aproape stupidă, așa exersată și aplicată în exces, până la nivelul în care orice frântură de “nu se poate” plutind în jur mă făcea să-mi pierd toate “vreau!-urile” și “merit!-urile” gândite. Am mai repetat de-atunci bătaia piciorului trântit cu putere în prag, cât să iasă cu sunet hotărât, dar să se-ngrijească și de sentimentele altora, însă, cu toate eforturile…

Și acum?

M-am trezit aruncată în liniște. Și-i straniu cum un om poate ajunge să se simtă mai în largul lui în freamăt continuu. Nu știu cum să mă mișc natural în atâtea seri libere, prea m-am obișnuit să înot într-o mare de nu-uri oferite cu dărnicie inconștientă. Și-ncep, ușor-ușor, să mă scutur de obișnuința aia de a veni de la birou direct în tărâmul mormanelor de cărți, care au tot crescut simetric de-a lungul patului, în toate zilele acelea de înțepenit idei în word-uri. Câteva luni am știut doar a scrie. De multe ori, încercam să-mi păstrez și gândurile la unison, deși deveneau din ce în ce mai leneșe și obosite de aceeași direcție urmată. În urma emoțiilor atașate la lucrarea aceea de 100 de pagini scrise printre stări amânate, mereu după fix o oră de somn convalescent în care îmi adunam forțele, toată reușita mea a fost înșirată în câteva…

Navigate