Acum niște ani am pus un pin pe un orășel mic din Austria în board-ul meu de călătorii de pe Pinterest. În fotografie, o cărare mărginită frumos de un gard de lemn cobora către casele de turtă dulce, în mijloc trona o biserică veche, iar pe fundal era peisajul meu preferat – un lanț muntos care se oglindește în albastrul apei.
Când am ajuns în Hallstatt, m-am simțit copleșită. Zumzăia de oameni și de detalii. Am străbătut la pas orasul în puține minute, m-am minunat la fiecare butic, la fiecare străduță ascunsă și la fiecare lebădă prietenoasă, gândindu-mă copilăresc că poate-i înrudită cu suratele sale aduse acolo pentru prima dată de împărăteasa Sisi, în urmă cu mai bine de o sută de ani. Locul ăsta avea să-mi fie acasă doar trei zile și eram pregătită să-l parcurg până îi învăț fiecare scurtătură. Să mă împrietenesc cu toate lebedele. Să iau masa pe lac de câte ori prind un loc. Să stau acolo, fascinată de cele mai mici și banale lucuri.
În ultima zi, după o ploaie care a golit complet orașul, după ora la care se răspândeau deja turiștii spre orașele mai mari, am descoperit locul. Cărarea. Liniștea orașului privit de sus. Abia atunci am realizat că într-un oraș vechi de 7000 de ani, scos din cărțile de povești, tot mai încape și povestea mea.
Cam pe la 2000 de m altitudine, după 3 urcări cu telecabina, o drumeție scurtă de 20 de minute, opriri dese și exagerat de multe wow-uri rostite, am ajuns la platforma 5 Fingers – probabil, cea mai frumoasă platformă panoramică din Alpi. Aici, pe o bancă de lemn, cu privirea la lacul care își face drum printre munții impresionanți, iar mai târziu pășind cu frică pe una dintre limbile cu podea de sticlă ale platformei, m-am îndrăgostit iremediabil de Alpi. Aici mă transport de fiecare dată cu gândul si ma liniștesc instant. Aici a devenit deja de niște luni bune ceea ce fiecare poartă în minte ca “my happy place”.