Poate voi nu mai credeți în oameni și-n poveștile lor. Înțeleg de ce. De multe ori, din minutul în care ies pe ușă până în cel în care, spre seară, pașii mei trec din nou pragul locului pe care-l numesc acasă de ceva vreme, simt că am trăit o săptămână într-o singură zi. Tot de atâtea ori sunt prea aproape să îmi pierd încrederea în ceea ce înseamnă “bunele intenții”, atunci când cei cu care interacționez par a se înhăma într-un fel de competiție stupidă pentru un loc I în dezamăgiri. Cu toate astea, nu o fac. Pentru că aleg să mă agăț cu încăpățânare de cele mai banale gesturi, de cele mai simple priviri, de cele mai neînsemnate cuvinte. Pentru că, de fiecare dată când obosesc să mai cred, îmi aduc aminte de oamenii-cheie. De cei care, într-un moment sau altul, m-au ajutat să devin persoana pe care o cunoașteți și voi acum.
Cu 5 ani în urmă, într-o noapte, mi-am îndesat câteva lucruri într-un bagaj și am plecat dintr-o casă fără să știu încotro să mă-ndrept. Am renunțat forțat la ideea de prietenie, la ceea ce eu știam până atunci că este echilibrul. Eram pe străzile unui oraș mare ce reușise în doar câteva luni să-mi înghită visările de copilă, într-unul dintre momentele acelea în care uiți, pur și simplu, că mai există rezolvări. În cele peste 30 de minute în care m-am pierdut în toate sensurile posibile am renunțat la oameni. Nu-i mai voiam, nu mai știam că există. La câteva secunde, am auzit un strigăt în spate. Era cea cu care aveam să locuiesc în următorii 2 ani de zile, persoana care m-a luat de mână și mi-a zis – “Eu plec cu tine”. Ne-am aruncat în miez de noapte într-un un taxi fluierat pe stradă și am plecat fără să privim în urmă. Pentru mine, ea a fost un om-cheie.
Pentru aproape o lună am locuit împreună, până aveam să ne găsim un loc al nostru, la o familie cu două fetițe minunate. În prima zi am primit cheile, camera copilelor și încrederea lor orbească. Eu, o străină, fusesem “adoptată” de niște persoane minunate. Zdruncinată de întâmplările recente, încercând încă să-mi caut locul printre oameni și situații, am fost vindecată prin joacă. Seara, după facultate, mă așezam pe canapeauna din sufragerie și o ajutam pe cea mică să descurce părul păpușilor, în timp ce-i ascultam poveștile simple, spuse cu un umor incredibil. Când am plecat, a vrut să ofere ceva, așa că mi-a lăsat în grijă pe Iasmin, păpușa ei preferată, păstrată de atunci ca o adevărată amuletă. Tot la plecare mi-au fost lăsate cheile apartamentului și o hârtie pe care scria – “Aici ai mereu o casă” și-un număr de telefon.
Așa s-a lipit de mine un noroc straniu care mi-a scos în cale multe zâmbete calde, cele mai bune intenții, cele mai sincere mărturisiri. Un prieten mi-a spus odată că asta-i o putere specială, să ai lipici la bine. N-am reușit nici până acum să-mi explic de ce, cu toate astea, le-am privit pe multe dintre ele cu neîncrederea omului pățit, le-am tratat cu refuzuri, chiar cu reproșuri. Poate pentru că, pentru mine, o lungă perioadă nu au mai existat gesturi fără preț.
Până când am căpătat din nou încredere în ei. Până când nu mi-a mai fost teamă să fiu dezamăgită. Până când am învățat că numai eu sunt responsabilă pentru inventat umbre și distanțe. Despre cum s-a întâmplat asta e destul de greu de ales cuvintele cum trebuie. Păstrez în niște buzunare imaginare respinșii, pe care le golesc periodic. Îmi aduc aminte cât de des pot că nu vreau să trăiesc într-o permanentă stare de neîncredere în toți și în toate. Decizia asta chiar funcționează.
Așa se împlinesc ceva ani de când nu mă mai simt pierdută. De când știu că aici e acasă. De când aleg să mai cred în oameni și-n poveștile lor. Și nu-mi pare rău.
Numai gândește-te, tu poți trăi printre oameni fără a avea încredere în ei?
11 Comments
Putine persoane cheie raman de-a lungul vietii cu noi, familia mai exact. In rest, isi indeplinesc scopul si pleaca mai departe pe drumul lor. Si noi la randul nostru suntem persoane cheie pentru altii. 😀
Emotionanta poveste.
Personal privesc ideea de incredere numai din perspectiva responsabilitatii fata de propria-mi persoana. Nu am dreptul sa-i judeca pe ceilalti.
..si acum inteleg zambetul de pe chipul tau, ori de cat ori te vad. Un lucru bun care ma bucura, dealtfel! 🙂
@Rocsana: N-am prea multe argumente in favoarea acelor prietenii de-o viata, dar compensez cu cele in favoarea familiei pastrate aproape. Cu toate astea, am intalnit destul de des oameni care au stiut sa treaca frumos, elegant prin viata mea. Sa conteze. Ceea ce nu-i putin lucru 🙂 Si mie imi place sa cred ca am fost, macar o data, un om-cheie pentru altcineva.
@Chipuc: Daca am reusit sa transmit emotie, eu sunt multumita peste masura. A fost scris dintr-o suflare, asa ca multam! Inteleg ce spui si sunt de acord cu includerea ideii de responsabilitate, desi eu am vazut mereu increderea mai mult ca pe un cec in alb, ajutat de instinct pentru o completare buna.
@Andu: Un secret mic, cu impact mare! 😀 Imi e mai usor sa zambesc pentru a primi inapoi zambete.
Nici macar atat. Chiar si un cec in alb inseamna asteptari si responsabilitati pe care le vrem din partea celuilalt.
Chiar am scris de curand despre asta: http://www.chipuc.ro/incredere-si-dezamagire/
@Chipuc: Ai explicat frumos si-ti dau dreptate, in masura in care am intalnit oameni care reusesc sa gandeasca si sa aplice asta in viata de zi cu zi.
Daca tu poti avea incredere in oameni, doar raportandu-te la asteptarile pe care le ai de la tine in interactiunea cu ei, atunci vreau secretul 🙂 Cum ajungi sa faci asta?
P.S. Am rezolvat si cu optiunea de follow-up comment 😀
ehe, e lung drumu’! 🙂
Banuiam eu ca nu-i deloc simplu 🙂
Cred ca in astia 5 ani am invatat ca nu este niciodata tarziu pentru “Imi pare rau”. De asemenea, lucrurile nu par a se derula intamplator. Intr-adevar, purtam o responsabilitate pentru fiecare actiune, pozitiva sau nu.
Ma bucur.
Sunt lectii pretioase, Laura. Diferenta cea mare este ca, spre deosebire de planurile noastre din adolescenta, le-am invatat separat. Iar asta nu-i un lucru dramatic, doar o schimbare pe care a trebuit sa o acceptam. Cu tot cu responsabilitatile si consecintele aferente.
Eu ma bucur ca suntem bine. Fie si separat.
Intr-adevar, sunt lectii pretioase. Ma bucur ca am invatat din ele. Asa cum au venit sau asa cum le-am perceput atunci si acum.
Si eu ma bucur ca suntem bine. Ma bucur ca esti bine. Este placut sa simti. Chiar si de departe. Chiar si separat.