Cu cerneală neagră, îngroşat, am găsit de curând scris pe un şerveţel păstrat printre celelalte mărunţişuri aruncate într-o cutie: “Am să rămân. Unde ar putea fi mai bine?” Şi mi-a fost bine aici, acasă, în locurile pe care le descopăr şi redescopăr cu fiecare ocazie dată.
În Siriu există o cabană micuţă, cu livadă şi leagăn, care îmi tot arată de la 10 ani că, de multe ori, literele adunate sub coperţi colorate sunt tot bagajul de care ai nevoie atunci când pleci la drum. Pe pajiştile şi în padurile acestea unde nu se vede urmă de om, am crezut pentru prima dată că ating acea realitate supraomenească. E drept că pot da vina pe vârstă, dar momentul acela în care te apleci pentru a culege o floare şi, deodată, parcă eşti ţintuit la pământ, covarşit de greutatea cerului, fără să mai poţi face o mişcare, nu o să-l uit niciodată. Lacul Sfânta Ana îşi ascunde legendele sub valurile lui molcome. De vreţi loc în care să vi se limpezească gândurile şi să vă salute prietenos urşii în drumul lor spre pădure, aşezaţi-vă câteva minute pe iarbă şi priviţi în jur. Atunci o să înţelegeţi.
De Iaşi am mai povestit. Aici lucrurile au alt ritm. Aici totul se mişcă încet, exact ca vorba oamenilor. Tot aici am cunoscut cea mai frumoasă toamnă, în aceleaşi culori în care mi-a pictat-o şi tatal meu la vârsta la care visam să mă pierd pe cărările Copoului. Cetatea Făgăraşului şi Albota îţi oferă acea linişte în care m-aş pierde din nou, cu săptămânile, musai în aceeaşi formulă în care le-am descoperit pentru prima dată – alături de oamenii care au împărţit cu mine trei ani de Litere. La multe luni distanţă, Maramureşul mi-a amintit că tot ce ne înconjoară trebuie privit Altfel, cu ochii celui însetat de tradiţii, de frumos. Acest Altfel a mai însemnat şi drumurile pline cu aventuri, pe care oamenii-călători din Redescoperă România le-au condimentat cu stări şi nuanţe. Dacă Cetatea de Scaun a Sucevei mi-a demonstrat că până și pietrele pot spune povești frumoase, vechi de zeci și zeci de ani, care să se îmbine minunat cu ale noastre, călătorii gălăgioși, Mocănița, trenul care te primeşte cu palincă și bănci vechi din lemn, a fost loc de inventat versuri, de plimbat vise leneșe, de adunat ramuri înflorite din mers. De aici până la acoperişurile colorate purtate de Sighişoara cu mândrie, asemenea unor pălării asortate, a fost doar un pas. Am aflat destul de repede că oraşul îşi dezvăluie misterele pe măsură ce îi urci treptele, iar ceasul din Turn obişnuieşte să privească nepăsător, de ani de zile, călătorii.
Bucureştiul vechi l-am cunoscut cu ceva ani în urmă şi, de atunci, am devenit cei mai buni prieteni. El m-a lăsat să-i surprind în cadre frumuseţea şi mizeria deopotrivă, iar eu i-am adunat cu grijă poveştile împrăştiate pe clădiri, la terase şi în zâmbetele oamenilor care continuă să vină de departe pentru a-l cunoaşte.
Siriu.
Lacul Sfânta Ana.
Iaşi.
Cetatea Făgăraşului.
Albota.
Şurdeşti, Maramureş.
Cetatea de Scaun, Suceava.
Mocăniţa. Valea Vaserului, Vişeu de Sus.
Sighişoara.
Lipscani.
Tare mi-aș dori să știu care sunt destinațiile de suflet ale Ralucăi!
