M-am întors acasă într-o zi de vineri, când oamenii de pe strada mea nu-şi mai vorbeau în cuvinte, ci în aşteptări. Adunaţi lângă o poartă, într-o tăcere sfântă, îşi agăţau cu nerăbdare privirea de orice siluetă neclară ce apărea în capăt de stradă.
Paşii mei rari, greoi, care îşi pierdeau la câteva secunde direcţia, semănau tot mai mult cu ai unui soldat care a rezistat eroic, luni de zile, într-o luptă fără sens, iar acum simţea că a venit momentul să cadă. Îmi promisesem să merg drept până la poartă, pe asfaltul acela peticit, cu urme de copilărie, sub privirile îngrijorate ale unor oameni bolnavi de aşteptări. Să le dau curaj prin zâmbete că şi copiii lor vor veni în urma mea, gata să le cadă în braţe şi să-şi odihnească gândurile în palmele lor făcute căuş.
Cu cât mă apropiam de casă, cu atât simţeam mai mult greutatea bagajelor şi a gândurilor, care îmi îndoiau spatele după bunul lor plac. Eram pregătită să le arunc pe toate în mijlocul străzii, numai pentru a grăbi, fie şi cu câteva secunde, starea aceea de abandon total la care visam de ceva vreme. Îmi doream doar o scurtă pauză între cei patru pereţi ai camerei în care am copilărit, singurii care mi-ar fi îngăduit ore bune de răscolit în tihnă printre amintiri, de căutat concluzii şi ordonat stări amânate de prea mult timp.
De la venirea mea s-au scurs patru zile, timp în care tot ce am reuşit a fost să capăt şi mai multe întrebări. La unele deja am renunţat, pentru altele îmi caut în continuare cu încăpăţânare răspunsurile până la final de an. Am început din nou să înşir cuvinte pe colţurile cărţilor şi să-mi imaginez că scrisorile lipsite de destinatari nu vor rămâne doar simple forme de exprimare a conştiinţei de sine, oglinzi aburite în care, din când în când, mă voi privi cu luciditate sau cu orgoliu. Tot de patru zile caut un titlu. Totodată, un răspuns la întrebarea:
“Dacă viaţa mea ar avea un titlu, ca o carte, cum ar trebui să se numească?”
foto via
9 Comments
Sa se numeasca “Drumul”. Si sa o scrii ca e mai important decat orice titlu. 🙂
Se tot aduna fragmente pe care le tot privesc cand critic, cand cu indulgenta. Poate o sa prind curaj si o sa le dau o forma… Multam pentru propunere 😀
Frumos scris. Uneori mi se face dor de copilărie…dar păstrez vii amintirile de atunci.
oare de ce nu am stiut eu de blogul tau mai devreme? scrii asa de frumos si atat de din suflet…
intotdeauna m-am intrebat oare cum e “sa te intorci acasa”? eu am fost acasa mereu si de-aia savurez si mai cu pofta cuvinte de-astea de dor, de retraire a unui trecut… pentru ca eu n-o sa stiu niciodata cum e…
@Ruxandra, iti multumesc frumos 🙂 Te inteleg! Si pentru mine orice intoarcere acasa este un fel de medicament minune pentru orice problema care, inevitabil, apare atunci cand “te faci mare”
Draga mea Andreea, nici eu nu ti-am fost de mare ajutor, preferand sa te citesc in liniste si sa nu-mi fac simtita prezenta 🙂 Ma bucur tare mult ca au ajuns cuvintele mele la tine, in adevaratul lor sens.
Acum ceva ani ti-as fi raspuns ca intoarcerea asta acasa e ca o gura de aer, atunci cand simt ca ma sufoc. In mare, nu s-au schimbat multe. Diferenta cea mai importanta e ca azi realizez ca intorcerea mea acasa poate fi in acelasi timp si gura de aer a celor care ma asteapta aici, a parintilor mei…
Si eu mi-am pus intrebarea asta odata. Si cand am gasit unul misto si care sa se potriveasca, am scris o carte cu titlul asta. 🙂
Poate ca ar fi cazul.
Exemplul tău mă încurajează să fiu de acord cu “poate ar fi cazul”. De-aș scăpa și de ideea că-s prea mică pentru asta…
Pingback: Amintiri fără timbru » Blog Archive » Drumul (2)