Poveste #dinRomania – ziua V

“Când poposești în Maramureș ajungi într-o lume mirifică unde tradițiile mai au ecou. Descoperi oameni minunați, porți semețe și turle ce se înalță îndrăznețe spre cer. Maramureș străvechi, ce poartă straie de sărbătoare, cu cântec și joc, locul despre care Noica spunea că în orice sat te-ai duce vei găsi un ceteraș care să-ți cânte din suflet. Maramureș istoric, unde se îngemănează buna ospitalitate cu horele, cu veselia, cu amintirile dragi, cu redescoperirea de noi înșine. Aici e o oază de liniște unde gazdele dumneavoastră sunt tare bune, aici horinca e cum n-ati băut niciodată! Așa că scoateți vinul din butoi, luați scaun de hodină, la un pahar și la multă voie bună!'”

Au fost cuvintele dragi grăite de gazdele bune de la Șuior, în seară de sărbătoare!

Totul a fost molcom în noaptea de Înviere! Dealul urcat pentru a privi focurile și a asculta taragotul, lumina lumânărilor care înconjura bisericuța din satul Groși, tinerii ce strigau de pe deal Hristos a Înviat, ciocnitul de ouă roșii în miez de noapte, glasurile noastre, toate au fost îmbrățișate cu mult drag.

La numai câteva ore distanță, după prea puţine minute de somn și multe zâmbete înainte, am pornit la drum cu Augustin, Vali și Ana în mașină, către mocănița, trenul care ne-a primit cu palincă și bănci vechi din lemn, transportându-ne pe tărâmuri de vis, în inima munților din Maramureș. Au fost puțin peste 40 de kilometri parcurși pe drumuri ce te lasă fără cuvinte într-un tren pe care puteai să-l depășești ușor cu privirea. Mocănița a fost pentru noi loc de cântat la chitară, de inventat versuri, de plimbat vise leneșe, de cunoscut oameni, de adunat ramuri înflorite din mers. Povestea Maramureșului nu poate fi cunoscută așa cu trebuie până nu te întreci cu apele lui repezi și până nu îți spune Johann poveștile fiecărui vagon în parte, precum și a Vișeului de Sus și a oamenilor de acolo.

Și vă mai zic o treabă! Mie ploaia prinsă pe drumul către Cascada Cailor, în telescaunul de la Borșa, mi-a părut a fi cea mai veselă ploaie (aveam pelerina lui Doru :)), care a reușit să ne răsfețe cu mireasmă de copaci înfloriți amestecată cu iarbă verde ca smaraldul.

Cam așa sună cântecul și tot cam așa închei și eu: Maramureș, țară veche cu oameni fără pereche,/Maramureș mititel, câtă dragoste e în el!

Hristos a înviat!