Prin 2007, odată cu venirea mea în Bucureşti, închiriam o garsonieră de la proprietarul blogspot, din dorinţa unui loc de depozitat amintiri fără timbru. Era aproape de metrou, stăteam singură şi unde mai pui că o decorasem fix cum mi-a dictat vârsta că ar trebui să o fac. Aproape 4 ani mai târziu realizam că ar fi frumos să am propriul meu loc de joacă, aşa că mi-am cumpărat cu acte în regulă o mansardă în centru, cu ferestre mari şi bibliotecă veche, pe uşa căreia mi-am şi lipit cu mândrie numele. Adevărul e că mi-a luat ceva până mi-am strâns toate amintirile din vechea locuinţă, până le-am aranjat frumos în cutii, până am găsit pe cineva dornic să mi le care dintr-o parte în alta. Noroc cu prietenii care îţi suportă cu stoicism mofturile şi indicaţiile. Multumesc, Alex! Multumesc, Pinku‘!
Momentan stau sprijinită de tocul uşii de la intrare, iar în faţa mea este un spaţiu mare şi gol. Am început încet-încet să-mi agăţ fotografiile, să pictez pereţii, să mut mobila. Entuziasmul mă va face, iniţial, (poate) puţin prea gălăgioasă pentru gustul unor vecini mai sensibili, care nu suportă zgomotul făcut de târâtul mobilei dintr-un colţ în altul, dis de dimineaţă. Promit să le las prăjituri pe trepte şi să-i invit în fiecare zi în vizită.
Mă întorc la treabă. Azi pun tapet pe un perete şi îmi pregătesc balconul! Uraţi-mi succes 🙂
7 Comments
fara Pinkish, viata e pustiu 😛
Fact! 🙂
Spor! Inceputul e bun 🙂
Mulţumesc, Elena 🙂
Felicitari! Si sa nu uiti sa uzi florile 😉
Multumesc frumos, Miruna! 🙂 Le-am udat in dimineata asta, acum se rasfata la soare! Te mai astept in vizita; promit si prajituri 🙂
Pingback: Amintiri fără timbru » Blog Archive » Un blog în 2012