În câteva ore voi fi în aeroport, cu ochii pierduţi pe tabela cu zboruri, cu gândul la frigul şi la ceaţa aia groasă pe care o să le las în urmă pentru altele cu accent ceva mai pretenţios. În alte câteva ore o să fiu în Franţa. Paris, mai exact. Şi plec cu aceeaşi senzaţie stupidă pe care o îmbrăţişez de fiecare dată, cu precizia unui ceas elveţian, că la întoarcere lumea se va afla într-un dezechilibru major, iar eu sunt singura care o poate centra cumva. Că în astea cinci zile tot ce nu s-a întâmplat într-un an se va întâmpla, că munţii se vor mişca din loc, iar pământul o să decidă să-şi schimbe culoarea cât timp sunt plecată. Nu vreau să povestesc acum despre ce înseamnă pentru mine oraşul cu Sena şi Montmartre-le lui, ar dura prea mult să tastez frazele acelea iscusite şi binemeritate, iar eu…
