Monotonia plăcută a unei existenţe ce te înfăşoara în păienjenişul ei plin de vrajă, dulceaţa unui trai deloc strălucitor şi cuminte sau neliniştea ce te goneşte şi te-obligă să-ţi destinzi voinţa încordată, să-ţi cauţi mulţumirea în realităţi inconfortabile ?
Gândeşte-te! Sunt atâţia oameni plaţi, obosiţi de propria lor neputinţă, care te-ar vrea mereu lângă ei. Vei deveni, treptat, plasa de siguranţă, umărul pe care se va plânge, reportofonul veşnicelor nemulţumiri. Oameni cenuşii pentru care cenuşiul nu evocă nicio mohoreală. Ei îţi vor fura culorile, lăsându-ţi o lume cu multe colţuri în care să te loveşti. Oameni luminaţi de atâta cunoaştere falsă, încât şi-n rarele momente când te vor privi în ochi se vor gândi cum să-şi distrugă fiecare idee. Oameni perfizi, capabili să plăsmuiască lumi bizare în care să te închidă ca pe un obiect cumpărat la reduceri. Oameni care nu vor învăţa niciodată cum să se bucure pentru tine, care-ţi vor lipi noţiunea timpului de degete şi tălpile de locuri terne şi obositoare.
Ei sunt cei care fac din tine un fals prizonier, cu toate că uşile-ţi sunt larg deschise. Niciun paznic nu stă în faţa lor.
Îi mai vrei lângă tine? Eu nu. Eu de azi renunţ, treptat, la ei.
foto via
