Azi vorbim despre scris

De ce scriem? e doar o întrebare simplă cu sute de răspunsuri. Poate circumstanţele, cheful nebun de rostogolit cuvinte de-a valma pe o foaie, incredibila dorinţă de a plonja în fantasmagoric în rarele momente în  care eşti vizitat de muze, minute de rezonat cu versuri, priviri, picături de ploaie izbite de geamul unui taxi, chiar şi deficienţele sau neputinţa pot fi motive. M-am apucat acum câteva zile să-mi fac ordine în idei şi, implicit, în hârtii. În scotocirile mele am găsit câteva cuvinte notate neglijent pe o foaie, fără titlu, doar cu autorul Le Clezio: “Dacă scriem, înseamnă că nu acţionăm. Că ne găsim în dificultate atunci când ne confruntăm cu realitatea, fiind un alt  mod de a reacţiona, de a comunica. Astfel, scrisul se transformă într-o distanţă, în reflexie. Mai apoi, cum poate un scriitor să acţioneze, când tot ce ştie este cum să-şi amintească?”

Ştiu că primul text l-am scris în clasa a IV-a, pe ultima filă a caietului de matematică, cu un creion mecanic cehoslovac Toison d’Or, din acela cu mină moale şi un fel de ascuţitoare în capăt. Încă îl păstrez.  De atunci am rămas cu o anumită preferinţă pentru hârtia aspră, neprelucrată foarte bine şi creioane ascuţite, dintre cele mai neobişnuite. Parcă se îmbibă mai bine cuvintele în foile acelea galbene, care par mereu mototolite de mâini nehotărâte. Cărţile erau porţi ce mă îmbolnăveau, treptat, de visări cu ochii deschişi, traduse, mai apoi, în cuvinte scrise. Îmi era de pe atunci teamă de uitare, îmi părea nespus de rău să las pradă tăcerii tot ceea ce văzusem, simţisem.

Treptat, scrisul mi-a devenit când evadare, când adăpost sau prieten îngăduitor. Încă îl păstrez ca pe un mic deliciu. Oricât aş vrea eu să visez şi să inventez, astfel încât visurile şi cuvintele născocite să-şi pună amprenta şi asupra realităţii, prea multe sunt vocile  care aduc aminte că literele rămân doar litere, simple mărturii amestecate, iar visurile simple iluzii. Cuvintele afirmă, nu acţionează, ele pornesc, dar rareori continuă, ele nu sunt concluzie, ci căutare.

Andrei Pleşu a reuşit să “acapareze” aproape toate explicaţiile impulsului de a scrie, precum şi a blocajelor mentale şi sufleteşti, colorat, profund, spumos, în doar câteva fraze. “Cauza semnificativă a neputinţei de a scrie e, alteori, orgoliul născător de hiper-exigenţă. Perfecţionismul insomniac, spiritul auto-critic dus pînă la demolarea de sine sfîrşesc prin a paraliza respiraţia liberă a verbului. Foaia albă devine, astfel, un memento al riscului de a nu fi la înălţime, o ameninţare cu efect castrator.” Cine nu s-a luptat, măcar o dată, cu frica de mediocritate…

foto via

Leave A Reply

Navigate