Nu vreau să experimentez indiferenţa. Nici măcar nu am convingerea că viaţa îmi este trasată de la bun început, fiecare amănunt fiind hotărât, cu precizie, dinainte. Nu-mi consider eforturile inutile, nici nu golesc de sens toate micile bucurii ale vieţii. Nu renunţ, nu egalizez, nu mă rătăcesc. Cu toate astea, reuşesc cumva să cad într-un soi de automatism care mă înspăimântă. Şi am zile în care picioarele mele merg, dar gândurile sunt prea departe să le urmeze. Aşa că: – alerg spre lift, cu cheile într-o mână şi cerceii în cealaltă. Apăs pe 9 şi aştept. Între timp, îmi fixez căştile şi privirea pe o margine a oglinzii. Mă enervează butonul acela care, deşi înroşit, nu face liftul să pornească. Realizez, după 5 minute în care încerc tehnici de urnire forţată a maşinăriei, că sunt la etajul 9. Scopul era să ajung la parter. Zâmbesc cu tristeţe şi apăs cu ciudă…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 4

“Nici eu pe tine”, i-am replicat scurt, tăios, într-o singură respiraţie, de parcă n-ar mai fi existat secunde după. I-am închis la următoarea bătaie de gene, prin apăsări repetate, furioase, pe tasta roşie a telefonului. De cel puţin 8 ori, până am fost sigură că toată conversaţia aia s-a dizolvat în stropii mari de ploaie. Filmele ne învaţă că următoarea scenă te obligă să alergi pe o stradă pustie, pe care să o traversezi prin stări. Furie la primul felinar cu lumină difuză, tristeţe la o încetinire a picioarelor, resemnare într-un cadru blocat pe o privire peste umăr, optimismul unei opriri. De la un capăt al străzii la zâmbetul de la celălalt. Şi, gata, eşti vindecat! Rămâne ca următorii 3 ani din viaţa ta să ruleze cu viteza celor câteva secunde rămase până la generic. În toate secundele zâmbeşti. În toate secundele ai învăţat dintr-o simplă fugă, dintr-o simplă stradă……

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 5

Anne, hai să-ţi povestesc!  Eu am crescut pe muzica greierilor din grădină. Cu mieunatul pisicilor şi glasurile copiilor ce-şi pierdeau orele în jocuri prăfuite pe stradă. În liniştea serilor de vară, abia câte-un hămăit mai puternic acoperea clinchetul şinelor de tren care pătrundea prin ferestrele larg deschise, până la biroul la care îmi măzgăleam primele litere. Prindeam nopţile la bunici, într-un pat vechi, aşezat sub cireşul mare. Ascultam cum cad fructele coapte pe cisterna din curte. Urmăream cu privirea agitaţia unui ţânţar şi mă jucam cu umbrele, încercând să le prind între degete. Am copilărit cu zgomotele unei case ce se înălţa odată cu mine. Nu inserez link-uri, astea-s cântece pe care le simţi, nu le asculţi. Pe la 8 ani am descoperit că în mijlocul sufrageriei trona, singuratic, un pick-up. Eram prea mică să pot umbla singură la el, aşa că-l urmăream cu fascinaţie pe tata cum fixa cel…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 4

S-a întâmplat ca pe la final de noiembrie să ne mutăm cu tot cu fotografii lipite pe mobilă şi trandafiri uscaţi deasupra birourilor într-o clădire-umbrelă (aşa cum le zic eu tuturor centrelor business care apără de ploaie de la 3 branduri în sus). Momentul mutării a început pentru mine mai devreme, cam cu o lună înainte, când am pornit un fel de numărătoare inversă care a reuşit să enerveze, treptat, colegi, prieteni, cunoştinţe. Din aproape în aproape, am trecut prin multe ultime dăţi la nivel declarativ, fie că era vorba despre “ultima dată când cumpăr prăjituri de aici”, “ultima dată când îmi primesc corespondenţa la adresa asta”, “ultima dată când fug dintr-o întâlnire pe o scurtătură proaspăt descoperită”, “ultima dată când… ” Apoi a venit şi momentul împachetatului, când, în mod subit, fiecare bucăţică de foaie măzgălită într-un brainstoming pentru o campanie, fiecare revistă necitită, care a zăcut cu lunile pe…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 0

Când am început să mă gândesc la anul care s-a scurs , m-am aşezat confortabil pe canapea şi am privit minute bune pendula veche din hol, fiindu-mi parcă ruşine de timpul pierdut în căutarea unor fraze care să aibă meritul de a nu păgubi prea mult o idee. Nu a fost un an bun. Nici măcar unul rău. A fost un an inofensiv, fragmentat de stări purtate cu mândria omului care a învăţat să nu-şi mai ascundă indispoziţiile şi indignările de ochii celor care construiesc statui doar pentru a le dărâma în secunda următoare. Am cunoscut. Am interpretat. Am învăţat. Am renunţat. Mi-am dat seama că, uneori, trebuie să ceri oamenilor mai mult decât pot face, pentru a obţine de la ei tot ce pot face. Mi-am cunoscut mai bine ţara şi mi s-au lipit de suflet oameni pe care sper că-i voi păstra mult timp alături. Mi-am purtat melancoliile prin Parisul…

• 0
• 0
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+
• 2