Memo 4.09.
“E drept, îmi place demontarea. Am învăţat că poate fi o formă prin care înţelegi lucrurile mai bine. Lucrurile, nu oamenii.” Mi-am notat asta pe un post-it lipit lângă un alt post-it pe un perete care preia, treptat, galbenul lor. E aproape 3 dimineaţa şi epuizez, din nou, monologul pe care-l port, în detaliu, de câteva luni. În gând, în tăcere. Am construit zeci de liste cu lucruri pe care trebuie să le învăţ, cu locuri pe care să le evit, cu oameni pe care să îi ascund, cu obiecte care n-au fost încă mişcate cu un centimetru în toată perioada asta. Am citit în zeci de cărţi despre comportamente, percepţii, anxietăţi, emoţii, tulburări de personalitate, minciuni, prejudecăţi, revolte, diversiuni, stimuli şi jocuri psihologice. În noaptea asta o să lipesc o hârtie albă peste toate. Şi-o să scriu atât: “Inutil! Încă nu pot înţelege.”
Când ţi-e dor de-un acasă
Ideo Ideis
Se încheiase Gala de premiere. După jumătate de zi în Alexandria, îmi parcurgeam, la masă, notiţele de la masterclass-ul cu Marian Râlea, în aşteptarea unui concert. “Noi, actorii, suntem purtători de cuvânt pe această scenă. Avem datoria să înţelegem şi să respectăm cuvintele unor texte.” În urmă cu trei ore, un tânăr actor îşi aprindea ţigara tacticos şi, cu o urmă de emoţie amestecată-n încurcătura de a explica o pasiune, povestea ce înseamnă pentru el festivalul de teatru. “Iubesc actoria, chiar dacă asta înseamnă, uneori, să fiu doar omul cu tava.” La mesele din jur, se scriau articole, se ciocneau pahare, se povesteau interviuri luate unor mari actori, cu tot cu fascinaţia şi ridicolul unor momente. Pe fiecare scaun, se interpreta un rol diferit, pe fiecare culoar, era o coregrafie aparte. Într-un oraş mic, se juca o piesă mare cât toată pasiunea pentru teatru a tinerilor de la Ideo Ideis.…
Mischa Accesorii
Mă tot joc, de câteva săptămâni bune, cu schimbarea. Provocare mare pentru un om care şi-a crezut planul bine formulat, preferinţele stabilite, gândurile în direcţii clare. Cred că-i un moment – aşa-mi place mie să numesc lunile sau anii – în care realizezi că incertitudinea te poate modela mult mai frumos decât siguranţa. Când dai de oamenii care te scot dintr-o lume văzută doar în culorile de bază, singura opţiune e să experimentezi şi drumul cel nou, care poate fi presărat cu puţin mai mult sclipici decât erau obişnuinţele tale. Colaborarea cu Mischa Accesorii a schimbat ceva zilnic, cu fiecare “extravaganţă” învăţată, cu fiecare îndrăzneală chic, cu fiecare zâmbet venit din partea frumoasei Mihaela, cea care priveşte drumurile între Paris (de unde vin toate accesoriile) şi Bucureşti ca o normalitate necesară pentru a aduce, dincolo de calitate, şi puţin din atmosfera oraşului meu iubit. Şi-i atât de plăcut să ai seri în care-ţi poţi purta…
Memos
Cuvinte scrise-n telefon, pe străzi, pe fugă, în așteptare, acum mult timp, acum puțin timp. 1. “Îndrăgostită de un sociopat” ar fi un titlu bun pentru o carte proastă. Sau invers. 2. “În general, ceea ce trebuie să părăsești devine mai frumos.” 2. “- Dar ce-i de sărbătorit? Că trece viața? Mare bucurie.” 4. “În autobuzul de 3, șoferul moțăie pe jazz, mai cu-n ochi deschis la magnolia înflorită în fața colosului de sticlă. – Opriți la Nievenheim? – Ce bine-ar fi, domnișoară, ce bine-ar fi!” 5. Gândește-te așa. De câte ori capul tău interacționează cu o ușă de sticlă, ziua unui portar devine mai bună. 6. “Nu bănuiam că-ntr-o zi n-o să mai existe pentru mine acasă. Ajungi, de fapt, prins între locul unde ai copilărit și cel pe care îl schimbi prea des pentru a mai conta pentru tine.” 7. “Când oamenii cred în rigiditatea însușirilor, sunt întotdeauna…
Sting
Ştiţi voi, există o senzaţie unică care dizolvă oamenii din jur şi-ţi apropie fiecare vers până la claritatea sonoră a unui ac care cade pe o bucată de marmură. Senzaţia aceea că un întreg concert e doar pentru tine. Că “întâmplarea” nu-şi mai găseşte locul atunci când picură pe Desert Rose şi plouă după Fragile. A fost Sting. A fost aşa cum e şi perioada asta.
Refugiul unei zile
“-Eu asta ştiu, să fug.” S-a uitat lung la mine, înainte să-i confirm comanda cu-n nume pe care deja îl rostise în întâmpinare. Era o conversaţie banală încheiată în primele 3 minute cu replica de mai sus. El observase graba şi obiectele trântite zgomotos pe bancheta din spate. Eu observasem ceasul şi întârzierea. “- Strada Speranţei, 20, vă rog. – A… către asta merită să vă grăbiţi.” Am zâmbit. Era doar începutul. Când am ajuns la Belle Maison Spa, mi-am dat seama că lucrurile pe care le căram după mine încap într-un vestiar pe care-l închizi cu o cheie. Şi-atât mai ai, doar o cheie care te separă de neliniştea prinsă-n toate obiectele care te ţin departe de timpul tău cu tine. Zâmbetele sunt la tot pasul, parcă ţi-e şi teamă să nu le cuprinzi pe toate, împiedicată fiind de-o linişte pe care cu greu o recunoşti şi-n care te mişti…
Zâmbete
Vor fi poze, sunt sigură, cu mine zâmbind în fața unui băiat care își pregătea chitara în mijloc de stradă, că doar acolo era cel mai potrivit loc să se facă o dedicație și să se primească un cadou. Trecând peste nelămurirea vecinilor, m-aș putea obișnui cu dimineți începute în versuri. Bine, și cu relaxarea și buna dispoziție a oamenilor care fac astfel de surprize și-ți oferă și-un strop de creativitate la pachet. Acesta este momentul de bine al zilei, adus de Springtime (cu noile Spring Snacks) & Echipa de PR, în doar două fotografii.
Uităm?
“Adevărul e că uităm.” O mână nevăzută îmi acoperă gura ori de câte ori încerc să le spun că n-au dreptate. Îi privesc cu un soi de tristeţe, ştiu prea bine că pentru confortul lor psihic trebuie să dau din cap a aprobare, doar că eu mă întorceam dintr-un spital în care un om în agonie şi-n scutec era întrebat rezultatul unui 28 – 6. Iar el nu putea să răspundă. Nu-i acuz. Poate ei chiar au uitat ce simţi în faţa unei săli de reanimare, când fiecare persoană ieşită pe o uşă banală are puterea, prin puţine cuvinte, să-ţi schimbe viaţa. Sau n-au ştiut niciodată cum se transformă orele de operaţie pentru cel care face ture pe holurile unui spital, încercând să marcheze, cu exactitate, fiecare moment rămas până la deschiderea acelor uşi, până la rostirea acelor cuvinte. Când vezi cum unii numără scările în timp ce le urcă…