“- Nu vă bizuiți pe mine că am să vă critic opera, dar simt, simt!” Acesta mi-a tot fost răspuns, de câte ori interpretarea simplă și simțul crud, dar onest, au înlocuit anii de studiu și privirea avizată a celor care știu a desluși, în gânduri și cuvinte alese, arta. Nu m-am aruncat niciodată în aprecieri false a unor (considerați) mari pictori contemporani, dacă nu am rezonat cu viziunea, ideile, cromatica, stilul. Nu știu dacă-i vorba neapărat despre etaloane, însușite sau nu de mine, existente sau nu, în general. Tot ce știu e că în raportarea asta continuă la norme de estetică, multe se opresc la gust – și el, mititelul, format în timp… dar – care încă are puterea să aleagă în fața cărui tablou ne oprim pașii extaziați că am găsit o stare cu care rezonăm. Cu toate astea, există, cred eu, un fel de bun simț colectiv…
