calatorii

Belgia în cadre (2)

Gent este un oraș tânăr. La fel și Louvain-la-Neuve. Ambele trăiesc în ritmul Universităților sale, deși limbile în care se înțeleg sunt diferite. În Bruges? E simplu! Acolo ți se amestecă zahărul fin în sânge, până-ți vine să muști și din clădirile în formă de turtă dulce. Iar Laarne e o bucată de poveste, cu ceva magic și tulburător în simplitatea lui, mai ales după o zi petrecută în agitația unui Brussel îmbrăcat oficial și pierdut printre clădiri înalte. Despre Belgia mea, în imagini: Partea I a poveștii o găsiți aici.

MARPE IP: “Life changing experience”

Știți, viața ne ia metaforele mult prea-n serios câteodată. Cerem cu lunile schimbări și lumină peste toate lucrurile din lumea noastră, iar la câteva zile distanță ne găsim răspunsurile departe de casă, într-un oraș mic și cochet din Belgia. Cel puțin acolo m-am împiedicat eu de ale mele, la lumina unor becuri fluorescente, aprinse de un vânzător ce-și certa în fraze flamande lustruitorul de sticlă, în priviri adunate de pe toate continentele, în tot ce a însemnat plecarea mea în stagiul intensiv Erasmus. Așa mi-am început primăvara asta, împărțită între Gent, Louvain-la-Neuve, Brussels și Bruge. Și vă mărturisesc că orașele astea au reușit într-un timp prea scurt să mă îmbolnăvească iremediabil de plecări, să mă scuture de traiul meu în șoaptă, să mă învețe că farmecul stă-n diferențe, în transparențe, în schimbări. Chiar și-n râsete zgomotoase în mijlocul unei rătăciri ca la carte. Tot acolo, printre cursuri, culturi, prezentări, jocuri, echipe și alergări…

Conținutul unei valize de pasager tânăr

Plecările, oricât de departe ar fi ele, încep și se termină cu alegeri. De haine, îndeosebi. De stări, câteodată. La ce renunți atunci când pleci? Cum alegi ce să iei cu tine? Care e formula matematică ce poate să-ți despice șifonierul în două și să-ți împacheteze, fără efort, hainele pe ținute și stări? Ce cuvinte magice pot să oprească piruetele făcute pe nervii tăi întinși, fix în momentele în care gândurile tale au zburat deja departe? Pe vremuri, plecările se anunțau prin scrisori lăsate pe mesele de bucătărie, în cuvinte conturate cu cerneală întinsă de lacrimile călătorului care știa întotdeauna că se va întoarce schimbat sau deloc. Astăzi – fără gânduri multe, doar cu fuga obișnuită de a bifa necesarul unor zile petrecute departe de propriul univers, prea rar lăsat să se descurce și singur. Așa ajung și nervii să se amețească  în toată povestea asta cu aruncări de la distanță…

Ca c’est Paris

V-am arătat oamenii, vitrinele, i-am dedicat Parisului meu drag fragmente importante din căutări strânse ca-ntr-un mănunchi și conturate sub un titlu simplu – balada călătorului. V-am povestit despre ferestrele care dau în St. Germain, plimbările din Bercy, ceaiul savurat pe treptele Louvre-ului, închipuirile din Versailles, despre șansonetele din Montmartre… Povestea asta frumoasă nu se încheie aici. Va continua până când copila care își notează gândurile pe filele acestea virtuale va învăța să-și tasteze și frazele cu accent franțuzesc. Dar până la un Atunci, hai să ne mai pierdem pe străzile lui încă o dată! Fie și într-o zi de marți.

Paris – Des vitrines

Acolo, pierdută la braţul unui manechin cu gene de plastic şi buze lipite în nu-ştiu-ce fabrică din China, pierdută între geamuri strălucitoare, cu decizia umbrelor, culorilor, pieselor centrale. Acolo mă vedeam lucrând.  Cu mâni prinse în haine, în idei, în gânduri de trecători. Să fiu eu cea care dă viaţă unor personaje uzate de atâtea priviri. Că doar aşa îşi cuantifică experienţa de viaţă manechinele privitoare de străzi, în bătăi de gene, în opriri bruşte, în guri căscate. Să compun, pe rând, arii clasice cu tenori închipuiţi, ori poate o scenă ruptă din cel mai frumos vis din copilările, în care bomboanele glazurate şi o lumină difuză pot ajuta o rochie diafană să-şi găsească stăpâna. N-a fost să fie. Singura vitrină gândită strategic îmi şade în dreapta, loc de păstrat suveniruri colorate, văzute doar de pescăruşii care mai se izbesc, din când în când, de geamul de la 9. Dacă…

Paris – Fugitive beauté

La final de noiembrie, apăreau la fiecare colţ de stradă picioare ce purtau cu eleganţă pantofi de catifea. Un taior albastru-marin se plimba braţ la braţ cu o haină de blană, fără să ţină cont de picăturile care strângeau oamenii muşuroi lângă ceşti mari cu cafea. Ele se încălzeau de la vitrinele colorate şi, atunci când zâmbeau larg pe străzile din Montmartre, îşi contabilizau cu coada ochilor admiratorii. Un el spilcuit păşea cu nonşalanţă. În apropierea lui, un cerşetor îşi strângea măruntul într-un Louis Vuitton. Pe Champs Elysee, se vorbea afectat despre vreme. Eu… Eu visam să am două geamuri mari care să dea în Rue Saint Germain. Să le povestesc oamenilor că am ajuns, în sfârşit, acasă.

Paris – La belle epoque

Mi-e greu să-i dedic Parisului meu drag un singur titlu. A fost primul oraş în care paşii mei de călător stingher nu s-au mai grăbit. Singurul loc în care am ştiut,  dintr-o privire, că mă voi întoarce. Curând. Am lipit cu grijă câteva fotografii dintr-un şir mai lung care abia aşteaptă să-şi găsească locul aici, printre amintiri fără timbru. Sper că v-au plăcut!

Drumul

M-am întors acasă într-o zi de vineri, când oamenii de pe strada mea nu-şi mai vorbeau în cuvinte, ci în aşteptări. Adunaţi lângă o poartă, într-o tăcere sfântă, îşi agăţau cu nerăbdare privirea de orice siluetă neclară ce apărea în capăt de stradă. Paşii mei rari, greoi, care îşi pierdeau la câteva secunde direcţia, semănau tot mai mult cu ai unui soldat care a rezistat eroic, luni de zile, într-o luptă fără sens, iar acum simţea că a venit momentul să cadă. Îmi promisesem să merg drept până la poartă, pe asfaltul acela peticit, cu urme de copilărie, sub privirile îngrijorate ale unor oameni bolnavi de aşteptări. Să le dau curaj prin zâmbete că şi copiii lor vor veni în urma mea, gata să le cadă în braţe şi să-şi odihnească gândurile în palmele lor făcute căuş. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât simţeam mai mult greutatea bagajelor…

Călătorii. Mereu dus, mereu întors.

Te cuprinde de multe ori dorinţa de a fugi, o anume sete de eliberare, de despovărare, năzuinţa depărtării şi a noutăţii. Nu e nimic altceva decât dorul de a călători, care se manifestă năvalnic, ca o patimă. Aproape ca o rătăcire a simţurilor. Şi, dintr-o dorinţă lacomă de a vedea aievea toate minunăţiile acelea cu care ţi-ai hrănit entuziasmul şi imaginaţia atâta timp, îţi faci curaj şi-ţi cumperi un bilet de avion. Dus-întors. Mereu dus, mereu întors, într-o ordine copleşitoare care-ţi traduce frica de a rămâne prins în destinaţii îndepărtate sau de a te mulţumi cu cele mult prea cunoscute. O simplă bucată de hârtie lucioasă te învaţă să cauţi răspunsuri  în forfota lumii exterioare. Te obligă să stai în aeroporturi cu mâinile încleştate pe hărţi, cu ochii fixaţi pe panouri, să-ţi cântăreşti gândurile asemenea bagajelor închise cu lacăte aurii. 23 de kilograme poţi transporta la cală. În avion, doar…

Navigate