“What’s wrong with our world?” ”What can we do about it?” Tom Shadyac, cunoscut ca regizor al filmelor Ace Ventura și Bruce Almighty, este diagnosticat cu post-concussion syndrome, în urma unui accident de bicicletă. Ajunge, în câteva luni, de la depresie la tendințe de sinucidere. După o perioadă de izolare și câteva semne de revenire, începe o călătorie care îi oferă sens prin răspunsurile găsite, în încercarea de a desluși schimbările pe care el, ca individ, și noi, ca rasă, le putem face pentru a îmbunătăți modul în care trăim. Adună filosofi, jurnaliști, oameni de știință, lideri religioși pentru 60 de minute de căutări, în care ne sunt provocate multe dintre prejudecățile despre comportamentul uman, dar și sărbătorit impactul binelui din acțiunile noastre. Am creat o lume bazată pe noțiunea că toți suntem separați. Onorăm și impunem independența și competiția, într-o lume construita pe ideea de a deveni semnificativi pe seama altcuiva.…
Note
10 ianuarie. Diferența între “bad” și “damaged” în înțelegerea unor acțiuni. Realitatea lui Hurt people hurt people. Inconștiența lui “Cu cât îmi vei face mai mult rău, cu atât îți voi face mai mult bine” la care am renunțat, dar care nu a renunțat la mine. 12 ianuarie. Dacă aș mai scrie o lucrare, indiferent că-i în cadru academic sau nu, mi-aș alege ca subiect trecerea de la Prince Charming complex la Mr. Darcy complex. Prea-i peste tot. 15 ianuarie. De multe ori, nu ne mai raportăm la definiția unui cuvânt. Semnificația lui diferă în funcție de persoana care ni-l adresează. Ceea ce mi-a amintit că, în latină, un cuvânt era tradus diferit, în funcție de autor. 21 ianuarie. E un moment, pe cât de scurt, pe atât de intens, când celălalt se retrage în sine și tu simți că urmează să fii părăsit. E o cădere liberă, în care…
Obiective
Setări de început de an, de lună, de zi. Toate notate atent pe foi de hârtie, lipite pe laptop-uri, setate sub forma a zeci de alarme care să trezească vinovăția amânărilor. Dacă nu a fost azi, cu siguranță mâine va exista o scuză și mai bună pentru adormit curajul și determinarea, nu-i așa? Cum ar fi viața voastră cu mai puține liste, promisiuni, fără “nu am timp”, “poate mai încolo”, “e prea greu”? Cu mai multe “de acum-uri” respectate. Pasul meu este maratonul din mai și antrenamentul de luat orașul la picior, cu ~8 km parcurși zilnic în agitația orașului și-n liniștea din căști. Pasul vostru poate fi un abonament la clubul de fitness FitCurves Vitan*, pe care, prin intermediul unui concurs, îl ofer gratuit pentru o lună. Câștigătoarea va beneficia de antrenamente nelimitate alături de o antrenoare personală și acces gratuit la toate cursurile speciale: Yoga, Pilates, Belly Dance Workout etc.…
Un traseu continuu
De-a lungul Dâmboviței am alergat o perioadă lungă (și cu ceva ani în urmă), mai mereu atrasă de ordinea stabilită-n funcție de orele apusurilor care-i colorau cu precizie apa, într-un soi de exercițiu de potolire a gândurilor. Singurul exercițiu de potolire a gândurilor pe care mi-l permiteam într-o zi. Nu despicam alergatul în disciplină, luptă cu propriile-ți limite sau mindset. Pe-atunci mi-era o simplă obișnuință de ritm, cât să ducă la sincronizare între pași și rezolvări. Cumva, km parcurși aduceau soluții, uneori, forțate, pentru situații de nerezolvat la pas domol. 1 km/decizie, în perioadele cu programări la nivel de secundă. Era drumul dintre poduri, măsurat din ochi, cu ture până la epuizarea certurilor cu mine. Cu mai multă muzică și mai puține setări de performanță. De perioada traseelor diferite am trecut repede, după două episoade de “nici nu știu unde să chem taxi-ul”, câteva de aproximări greșite ale nivelului de…
Privită privind
Nu sunt cadre nostalgice, am fost privită privind de la altitudinile unei țări necunoscute, ca amintire a primilor 14 ani din viață în care mi-a fost frică de înălțimi.
2013
M-am gândit să las câteva cadre să-mi povestească anul, așa cum am făcut la final de 2012. Să retrăiesc fiecare moment înghețat într-un paragraf sau într-o fotografie, pentru a scrie, pe categorii, lecțiile învățate. Ca pe-un caiet dictando, cu linii pe care n-ai voie să le depășești. Cu ordinea firească a întâmplărilor. Așteptând, cuminte, note. M-am oprit la timp. La timp să observ că metafora anului meu are culoare de albastru împăcat cu mov și stă, sub bătăile soarelui de decembrie, pe un pervaz acoperit, neglijent, de perdea. O metaforă cu patru flori și 9 frunze, crescute de câteva luni cu luptă-încăpățânare-și-apă. O metaforă trecută, inițial, prin toate renunțările mele lungi cât o părere de rău, până a ajuns simple rădăcini înfipte fără putere într-un pământ uscat de la atâta abandon. O metaforă neînsemnată, poate, pentru voi, dar ceva ce povestește cel mai bine un an din viața mea. Mai ales, finalul.…
Obiectele-amintiri
Începuturile sunt ale obișnuinței. Cu încercări timide și potriviri la gânduri, mai mult decât la spații. Cu străluciri discrete și texturi să se oglindească-n ele zâmbetele celor care privesc. Chiar cu îmbinări de stări, plăcut “accesorizate” la cuvintele primite. Continuările, în schimb, sunt ale încrederii. Cu fiecare pas mai sigur, pe fundal de zornăit plăcut al brățărilor aurii, cu fiecare nuanță mai aprinsă de roșu și fiecare contur mai îndrăzneț al pietrelor ce îmbracă frumos un moment. Ambele fac trecerea de la simple obiecte la valoroase amintiri. Cum ar fi cea a cerceilor negri cu margini aurii, însoțitori pe treptele de la Enescu, și-ale lor reflexii pe scaunul capitonat ce au jucat o seară întreagă pe note de Tchaikovsky. Ori pietrele roșiatice ale colierelor în care se confundă nuanțele din păr, în diminețile cu fugă pe străzi gri, care prind într-o clipire culoarea zâmbetelor mele. Și, ca ele, multe, toate prinse în…
Ce s-a întâmplat acolo?
Am fost, la început, în fiecare seară. Apoi, cu mici excepții, duminică de duminică. Am vorbit cu protestatarii, am vorbit cu jandarmii, cu scepticii, cu fanaticii, cu naivii, cu informații și dezinformații, am fost blocată, prinsă-n îmbrânceală, mi s-a dat ceai, lacrimogene, am fost sfătuită să plec, să rămân, să mă așez pe carosabil, să plec de pe carosabil. Am fost privită cu dezaprobare, cu indiferență, cu simpatie, cu neînțelegere, furios, empatic, curios. Am simțit, de fiecare dată, grija tacită a necunoscuților din Piață. Am trecut rapid de la curiozitate la convingere. De fiecare dată, am pus mâna pe telefon pentru a povesti ce văd. A povesti ce Se Întâmplă. După tot, dar mai ales după ultima duminică în care miza protestelor a fost o serie de abuzuri extrem de grave, duminică ce m-a trimis acasă cu neînțelegerea unor violențe și întrebări serioase despre sens, am citit, întâmplător, un comentariu.…
Două cărți și-un vis
“Pentru Carmen, Cu bucuria de a fi avut șansa să descopăr OMUL din student, posibilul scriitor din specialistul în PR. În așteptarea cărților tale, rămân aceeași, Diriga (12. XII.2013)” S-au împlinit două decenii de existență a specializării Comunicare și Relații Publice, 3 ani de la absolvire și 6 de la venirea mea în București. Peste 1 de când nu mai păstrez, în paralel, și statutul de student. La împlinirea lor, publicarea unui studiu pe Lobby și Relații Guvernamentale în IBER (International Business and Economics Review) și povestea studenției mele în cartea aniversară CRP după 20 de ani. Cifre, ați zice, dar dacă ați ști ce stă în spatele lor… Am trăit luna aceasta ceva ce notam, de obicei, sub categoria Vis. Să existe momentul acela în care îmi plimb degetele pe fila unei cărți care îmi cuprinde numele. De aici până la cuvintele rostite în calitate de autor, în fața…
Lupta pe sunet de sirenă
După ce priveşti o resuscitare, îţi dai seama că în mâinile acelea care au apăsat ritmic pe pieptul pacientului au stat şi toate inimile celor care au aşteptat înspăimântaţi, în spatele unor uşi sau la doi paşi de maşină. A fost, de fapt, o resuscitare în lanţ, pe care, în momentele întâmplării sale, nu ai voie să o priveşti altfel decât medical, controlat, hotărât. Poate chiar uşor rece. “În meseria asta trebuie să ai mai întâi reacţii. Nu sentimente. Alea să apară doar când sunt spre binele pacientului, când, de exemplu, ştii că dacă laşi un om în ambulanţă, să-l ţină de mână, e posibil să-l ai liniştit până la spital. ” După o zi ca voluntar pe salvare, am înţeles perfect de ce. *** La etajul 1, doamna asistentă Lia îmi preia întrebarea de om ameţit de somn într-o sâmbătă la 8 dimineaţa. Îi recunosc chipul din imaginea Claudiei, îi…