Lupta pe sunet de sirenă

După ce priveşti o resuscitare, îţi dai seama că în mâinile acelea care au apăsat ritmic pe pieptul pacientului au stat şi toate inimile celor care au aşteptat înspăimântaţi, în spatele unor uşi sau la doi paşi de maşină. A fost, de fapt, o resuscitare în lanţ, pe care, în momentele întâmplării sale, nu ai voie să o priveşti altfel decât medical, controlat, hotărât. Poate chiar uşor rece.

“În meseria asta trebuie să ai mai întâi reacţii. Nu sentimente. Alea să apară doar când sunt spre binele pacientului, când, de exemplu, ştii că dacă laşi un om în ambulanţă, să-l ţină de mână, e posibil să-l ai liniştit până la spital. ”

După o zi ca voluntar pe salvare, am înţeles perfect de ce.

***

La etajul 1, doamna asistentă Lia îmi preia întrebarea de om ameţit de somn într-o sâmbătă la 8 dimineaţa. Îi recunosc chipul din imaginea Claudiei, îi recunosc bunătatea  dintr-o îmbrăţişare scurtă, oferită imediat ce află că sunt voluntar pe ambulanţă. “Te-aş lua cu mine!“, îmi zice scurt, înainte să mă direcţioneze către dispeceratul agitat de sunetul telefoanelor, în acord perfect cu starea mea de aşteptare. Haina portocalie pe care o strâng bine pe lângă corp, la cele câteva grade sub zero, mă legitimează în faţa oamenilor ca fiind parte din echipă. Încerc să nu deranjez cu priviri curioase, nici să-mi trădez uimirea în faţa unui caz, ştiu prea bine că ochii mei sunt învăţaţi să exploreze şi să surprindă reacţii, iar mâinile mele să liniştească. La al doilea caz, cedez. Îmi ridic privirea lipită de trusa medicală şi zâmbesc, dând la o parte şuviţa ondulată, unei copile cu ochii albaştri, pe care o transportam la spital în urma unei alergii la un medicament. “Dacă aţi fi văzut-o. Cu două seri în urmă, a adormit la geam pe un ursuleţ, că ea îl aşteaptă pe Moşu’. Acum, iar mergem la spital.” Şi mergem greu, abia ieşind de pe străzile înguste şi pline de gropi de-a lungul lacului Plumbuita.

În dimineaţa în care facem cunoştinţă, doamna doctor Livia Stătescu se opreşte să liniştească voluntara care merge pe maşina lor de 2 ani de zile, lăsată acum pe mâna altcuiva.  “Data trecută mi-a plâns!”  Îmi dau seama că înlocuiesc un “copil de suflet”, într-o echipă care funcţionează, de ani buni, ca un mecanism bine lucrat, aşa că-mi ajustez pretenţiile de a fi adoptată pe loc de echipaj, intrigată, totuşi, de un devotament atât de evident.

Doamna doctor Stătescu e omul cu tărie în cuvinte şi sensibilitate în gesturi. În orice context, ştie să impună respect în primele secunde, prin întrebări scurte, ton ferm  şi  o răbdare incredibilă în faţa unor oameni  care fie se grăbesc să moară, fie se agaţă cu disperare de viaţă. “Mă crezi, mai am caz ieșit din comun şi mă întreabă colegii cum era acasă la om, iar eu le zic că n-am văzut. Eu când intru în casa cuiva, nu văd altceva decât pacientul pe care trebuie să-l ajut.” O cred, priveşte mereu înainte, mamă şi tată le spune pacienţilor, iar sfaturile sale aduc capete plecate a recunoştinţă.

Sorin, printre cei mai vechi asistenţi pe ambulanţă, cu 25 de ani de activitate, a supravieţuit unui infarct cu un an în urmă, chiar în mijlocul unei ture. Muncea mult, lua ture şi la privat, pentru că nu-i ajungeau banii. La salariul primit, i-ar ajunge, poate, unui student. Vorbim mult de motivaţii şi-mi dau seama că e greu să le mai vezi limpede când prea multele compromisuri şi sacrificii făcute pentru a continua să salvezi vieţi te aduc la nivelul în care eşti la câteva bătăi de inimă de a ţi-o pierde pe a ta. I-a fost reamintit de prea multe ori că omul bolnav, oricât de puternic e, capătă temporar umilinţă, doar pentru ca, mai apoi, însănătoşit, să te arunce sub un preş.  Cu toate astea, Sorin glumeşte des şi  se uită fix în ochii tăi să-ţi citească trăirile. Şi munceşte într-o ordine care te fascinează. Aşa te face el să uiţi că lungimea vieţii nu e bătută în cuie pentru nimeni, că fiecare drum nu te pregăteşte niciodată cu adevărat pentru ce găseşti la momentul opririi.

Omul care întregeşte echipa e Sandu, ambulanţier de 14 ani, calm şi cu privire limpede ca cerul.  Soţia lucrează la dispecerat, fata lor, ca orice adolescentă, îşi doreşte de Crăciun un telefon mai modern, dar peste puterile lor financiare. Puteri care slăbesc tot mai mult. “I-am zis, tată, nu pot să dau tot salariul meu pe un telefon. Dar, știi cum e, vezi la colegi şi vrei.” El, în schimb, nu vrea să-mi lase butelia cu oxigen, îmi dă mereu monitorul mai uşor, par prea firavă. A văzut multe în anii ăştia. Şi a dus tot greu fără să se plângă, oricât de dificile au fost cazurile. Când îmi povesteşte de accidente, de situaţii care i-au pus viaţa în pericol, de rapiditatea cu care trebuie să te mişti în aproximări şi reacţii, de deciziile reci, îmi vine să plâng de ciudă că nu primește mai mult și să-i strâng mâna drept mulţumire.

Aşa cum mi-a venit să strâng mâna fiecăruia, după ce, între cazuri, am primit eu ultima sarma pe o felie de pâine, la o masă improvizată pe jumătate de targă în ambulanţă. Şi pot spune că a depăşit toate mesele luate în restaurante cu pretenţii, aşa, în simplitatea unei maşini de salvare şi în prezenţa şi grija unor oameni care uită de ei, dar îşi amintesc de tine. “Ştii, cele mai frecvente boli când ieşi din sistem sunt cele digestive şi cardiace. Muncă multă şi mâncat când îţi aminteşti”, îmi spune Sorin, privind cum mestec fără să respir bucata de pâine.

***

Cazurile preluate alături de ei mi-au amintit mult de neputinţa pe care o aduce bătrâneţea şi durerea. Şi cum ajungi ca singura aşteptare pe care o mai ai în viaţă să fie moartea. Că poţi să-ţi închei existenţa stupid, căzând de pe acoperişul vecinului, încercând să ajuţi o pisică să coboare. Că, de cele mai multe ori, ne batem joc singuri de sănătatea noastră, prin alegerile pe care le facem zi de zi. Că toţi suntem mândri, puternici, orgolioşi, până intervine durerea. Că n-avem limite, că ne e ruşine de neputinţă. Că trăim între extreme,  fugind de moarte până la momentul în care ne rugăm să vină mai repede. Că apreciem puţin, primind multe lucruri de-a gata. Cum ar fi vieţi recuperate pe  care nu învăţăm să le trăim diferit.  Diferit în bine.

Am primit cele mai frumoase lecţii de la oameni care decid, cu fiecare zi, ca balanţa să încline mai mult către viaţă. M-am scuturat de tot ce însemna sentiment de prisos, cât să rămân empatică, dar echilibrată în faţa fiecărei priviri care îmi căuta confirmarea că o să fie bine. Nu poţi oferi garanţia asta nimănui, poţi doar să înţelegi disperarea cu care te privesc oamenii în acele momente şi să oferi alinare prin acţiuni. Şi nu vrei să fugi, din contră, te atrage ca un magnet lupta asta care se duce zilnic pe sunet de sirenă, şi-n ritm de ocolit gropi, până la locul unde imaginaţia ta poate fi depăşită doar de realitatea dură a situaţiei. 

În pauzele de aşteptare, în sala aceea în care se adună oamenii şi poveştile, am învăţat că în unele zone ale Bucureştiului  se fură staţiile din maşini, cu tăietură de cuţit. Că uneori trebuie să identifici repede individul cu cea mai mare autoritate, pentru a-l convinge să fii lăsat să-ţi faci treaba de cei care te ameninţă că nu mai ieşi viu. Şi-am mai învăţat că, până nu ai stat cu 8 ambulanţieri şi medici în aşteptare de caz, n-ai ştiut ce-i acela umor negru. Pe care, în mod total straniu, începi să-l înţelegi şi să-l guşti din nevoia de a te destinde.

La final de tură, când maşina s-a oprit în curtea Serviciului de Ambulanţă, Sorin a mai rămas puţin pe scaun şi mi-a oferit câteva învăţături de luat după ziua petrecută cu ei. Mi le amintesc bine, cu toate nuanţele de ton, opririle, gândurile suspinate. “Să nu zici niciodată că mai rău de atât nu se poate. Să înţelegi că o viaţă nu poate fi comparată cu nimic. Să crezi în Dumnezeu! Dacă nu, să crezi măcar în faptul că, făcând bine, o să primeşti, la momentul potrivit, bine înapoi. O să ţi se pară ciudat că-ţi zice asta un om care practică medicina, dar să ştii că infarctul pe care l-am avut trebuia să-mi fie fatal. Cineva a făcut să mai rămân aici, să mai fac bine. Şi, important, să faci mereu ochii mari, să întrebi şi să dai mai departe. Niciodată nu ştii pe cine o să ajute.” N-am apucat să-i mulţumesc în cuvinte prea multe pentru ceea ce mi-a spus, dar sper că a înţeles, din despărţirea pe care mi-o doream tot mai lungă, aprecierea pentru  tot. Apreciere  pe care o simt pentru fiecare om care a avut răbdarea să îmi arate un Bucureşti ascuns, văzut prin geamul Salvării, oraş al eroilor îmbrăcaţi în costume de oameni simpli care au ca serviciu salvarea de vieţi.

***

Oricine poate să fie voluntar al Societăţii de Salvare Bucureşti! Parte din campania Există un erou în fiecare dintre voi, trebuie să urmaţi cursuri de Suport vital de bază al vieţii şi de Defibrilare automată externă, apoi intraţi într-un sistem care vă transformă în first-responderi la locul accidentului. Acceptaţi o experienţă care vă poate trasforma în eroi!