Cam așa te vor unii oameni. Să-ți închirieze gândurile o dată pe lună, apoi să te lase în grija cui-o-fi, că doar într-o cameră de hotel nu-ți poți clădi o casă. Sau poți?
Ce mai contează. Doar n-o să te apuci acum să dai din picior că vrei claritate în fața unui puzzle înalt de 914544000 de secunde trăite, dintre care nici 1% împărțite cu tine. Câte luni de întors piesă-cu-piesă-pași-înapoi-privire-de-ansamblu-căutat-nuanțe-potrivit-forme să ai? Că doar nu-ți consumi viața pe o podea veche, cu mâinile prinse în secundele unui om.
Ah, nici n-am terminat de scris și-am tras aer adânc în piept de parcă m-aș fi oprit din fugă. Am obosit, recunosc, de anul ăsta care mi-a dat și mi-a luat timp și oameni după toane, cu toane, să mi se agațe de pași ca scaiul. Nu-l mai vreau, nu știu să mă învârt în ce-a rămas din el.
Așa am și ajuns să respir greu în secundele altora. Cu lipsă de-ncheieri, printre bolnavi de lașitate. Nu-i pastilă care să mă păzească de asta. Să plece. Sau nu.
Nu știu, mie mi se clatină picioarele în fața gândului că-ntr-o zi o să devin cum mi-ar plăcea să fiu acum. De emoție și așteptare. Dar asta înseamnă să mă las de recompus oameni pe suprafețe plane, când nici toate culorile lor nu le cunosc.
N-am chef să spun lucrurilor pe nume. În starea asta de zăcut conștient am chef de-ntors la mine-cea care închidea un ochi și prindea oameni de gulere de la etajul 9, râzând de ei-neghiobii-că nici n-or să aibă idee c-au făcut parte din imaginația mea.
Să-nchei cu un mesaj, poate m-ajutați creativ cu o idee: “Tu trebuie să știi. Cum păstrezi balansul pe o punte subțire, legat la ochi, pășind pe catalige?”
Cum?
foto via
3 Comments
Daca puntea stii ca se va largi de la sine in timp, cel mai bine ar fi sa stai pe loc pentru moment.
Daca nu te-ai urcat singura pe catalige, nu te-ai legat singura la ochi si nu te-a convins nimeni altcineva ca asa trebuie sa mergi inainte, coboara pe propriile picioare, dezleaga-te la ochi si mergi cu incredere. Privirea inainte si pasi fermi.
If all else fails… you know… baby steps. 😀
Am crezut că poți să-și construiești poduri cu imaginația. Și punți mari, pe care să te joci cu pașii împiedicați & să orbecăi frumos după lucruri necunoscute.
Eu aș renunța mai dramatic. Cu rupt de catalige și fugă până-n capătul fricii. Să se dizolve toată nebunia asta de a crede că există echilibru unde nu-i.
Poate ca echilibrul poate fi surprins numai atunci cand timpul se opreste. Atata timp cat acesta se scurge, nu putem spera decat la cultivarea unei tendinte spre echilibru.
Poate… de asta cand suntem fericiti, am vrea ca timpul sa se opreasca sau declaram ca putem muri in acel moment.