1 an

Am zeci de pagini scrise, în care mi-am analizat stările parcurse în perioada de doliu, fragmente notate în telefon și un in memoriam, scris în mașină, înainte de înmormântare, printre suspine și în nedumerirea că cineva mi-a cerut să cuprind, în doar câteva propoziții, o cascadă de gânduri. Peste toate, la un an distanță, s-a așezat nevoia tot mai mare de a povesti și a da sens primului an fără tata. De a-mi aminti de mine în prezența lui și de a mă cunoaște pe mine în absența lui.

Am căutat, cu fiecare reîntoarcere acasă, să-l reconstitui din urmele lăsate despre viața lui în poeziile scrise, în paginile subliniate apăsat, în iubirea lui pentru natură. L-am găsit, uneori, în liniștea câmpului, în mirosul de lemn ars în sobă, în ticăitul apăsat al ceasului, la biroul lui, înconjurată de cărțile pe care le-a citit ultima dată. Alteori, a fost doar singurătate, durere și neputință. Și atunci a fost mai mult despre mine, despre ce a rămas de vindecat.

Mai sunt două zile până la Crăciun. M-am așezat pe locul lui la masa din bucătărie, m-am baricadat din nou cu poezie subliniată apăsat, ascult Radio România Actualități și privesc des pe fereastră. Așa mi-l amintesc cel mai des, aplecat deasupra unei cărți, subliniind atent cu orele. Sigur ar fi apărut până acum, după mirosul de prăjituri care se coc la foc mic în cuptor, să curețe tacticos vasele unse cu cremă. Ar fi privit mult pe fereastră, pierdut în gânduri și planuri. E al doilea Crăciun fără el și-acum doare diferit, rațional, în frânturi tăioase.

A fost un an în care m-am bucurat intens de viață și am plâns pentru lipsa ei în egală măsură. O luptă între a uita și a nu uita. În care am învățat să-mi las tatăl să existe doar în amintiri și fotografii. Mi-a fost greu să-i dau un sens durerii în care a plecat. Cred că încă îl definesc prin a încerca să schimb și eu ce mai e de schimbat în propria-mi viață. Știu doar că atunci când am reușit, m-a inundat dorința de a trăi cât mai ancorată în prezent.

Voi continua să scriu până când toate fragmentele notate peste tot vor căpăta o formă și un înțeles, până când mă voi împăca cu toate valurile de emoții și amintiri care pulsează mai vii ca niciodată și-mi tulbură încă zilele. Încep cu textul care doare cel mai tare, scris bucată cu bucată ca o vindecare, în timp ce-mi trăiam cele grele momente. E timpul să îl scot în văzul lumii, să mă eliberez de el, să cred că povestea asta nu e doar despre moarte. E și despre a internaliza tristețea unei pierderi pentru a trăi o viață în care să existe în mod autentic sens, participare, conectivitate și self-awareness. E despre a-mi permite să simt suferință și, în egală măsură, a-mi permite să trec peste.

In the blinking and buzzing world of our lives, it is so easy to delete the past and move on to the next moment. To linger in the longing, the loss, the yearning is a way of feeling the rich and embroidered texture of life, the torn cloth of our world that is endlessly being ripped and rewoven. – The book of joy.

Hai să privim doar către cer, tati!

Se apropie zgomotos de ea, o prinde de umeri și-i spune cu voce pițigăiată. Am două vești. Una bună și una rea. Cu ce vrei să-ncep? Femeia clipește nedumerită. Hai să-ncep cu aia bună. Vestea bună e că n-a făcut pui. N-are pui nici la ficat, nici la plămâni. Vestea proasta e că are cam 8 cm, e mare, dar o scoatem noi, da?

Suntem într-o linie de 9 oameni așezați pe scaune, pe un hol rece, așteptând și noi sentința.

***

Îl mângâi pe spate. E joi, 21 septembrie, a doua săptămână de când ne dăm întâlnire la etajul 1, Chirurgie, pe scaunele negre de lângă calorifere. Nu știu dacă-l liniștește să-i masez încet spatele, dar închide ochii și își rezemă capul de zid, așa că nu mă opresc chiar dacă simt amorțeală în brațe.  Apăs ușor cu degetele de-a lungul coloanei curbate la stânga. “Am slăbit!” Îl prind de mână și-i zic. “Ai slăbit, dar nu dramatic”. Și mă opresc acolo. Am învățat săptămânile astea că e ok să tac când n-am cuvinte care să aducă prea multă alinare.

***

“Nu vreau la spital în noaptea asta.” Îi simt durerea prin oase. Își aduce aminte des de tatăl lui, de dureri, de ziua în care s-au strâns toți să-și ia rămas bun. Îi e frică. Nu e pregătit. Chiar așa, ăsta să-i fie sfârșitul? Îl iau în brațe, mă lipesc de el ca atunci când eram mică. Mai știi cum ziceai? “Te-aș face mică-mică să te bag în buznar și să te iau peste tot cu mine.”

E îngrijorat că uite cum trag toți de noi în lumea asta. Noi, mereu noi. Încerc să-i redirecționez atenția. “Cum să vă las, ce am eu pe lumea asta în afară de voi?” Pe tine, tată, pe tine te ai.

***

Am ajuns glonț în camera 501, era trecut de 3. “Vrei să ieși puțin la aer? Nu mergem mult.” Pășește greu, cu mâinile la spate, în pijamaua albastră, cam largă pentru corpul lui slăbit. Dar a zâmbit de 5 ori de când am venit, e o zi bună, deși răbdarea-i cât un fir de ață. Mă uit la el și-l avertizez la fiecare denivelare să aibă grijă. Zâmbește, ce să facă. La a patra încercare găsim o bancă care se clatină cu noi, dar ne mulțumim că e întreagă și nu miroase a gunoi în jur. E lumina perfectă, dacă-ți îndrepți privirea către cer, vezi doar crengi verzui prin care se cern raze. “Știai că am vrut să mă fac pilot?” Râdem, ne închipuim o viață întreagă în care desparte zilnic norii. “Hai să privim doar către cer, tati!”

***

Am ajuns prima la birou. Descui ușa, agăț ghiozdanul, îmi spăl mâinile, deschid geamurile, beau apă și verific mail. O zi obișnuită, calmă, cu listă clară de to do. I-am promis că verific eu rezultatele și-i dau un semn.

***

Te rog, mai lasă-l puțin, stă pe bancă, tocmai și-a curățat mașina. E așa de liniștit. Nu azi.

***

Sunt trei săptămâni de la biopsie. Stau pe jos, cu cinci pastile în mână și o sticlă de apă fără dop, așteptând momentul potrivit în care să-l conving să le ia. Îmi vorbește, deși simt că privește prin mine. Un potop de cuvinte curge în toate direcțiile, e atâta furie și frică și singurătate. A renunțat. N-a mai dormit o noapte întreagă de o lună. Durerile sunt tot mai mari.

***

De ce tot nu înțelegem că el a terminat-o cu mâncarea.

***

Il aud. Mi se zguduie lumea la fiecare strigăt. Toată viața mea încape acum într-o singură zi. Deschid ochii, respir adânc și ma rog să nu fie asta ziua. Să nu fie ăsta telefonul.

Îi sărut mâna. Tati, ne vedem curând. Să nu fie asta ultima despărțire. Tati, mergem la spital să nu te mai doară. Să nu fie asta ultimul drum. Tati.

***

Sunt două zile trăite discontinuu. E soare și frig, mi se oprește privirea pe colțurile cărților cu cântece de speranță, care par să-și ia zborul. Lacrimi călduțe se rostogolesc pe obraji, femeile își îndeasă căciulile, trag de gulere în sus și se lipesc de casa pe care acum stă bătut, în patru cuie, doliul. Casa pe care el a ridicat-o, scaunul pe care el l-a construit, banca pe care el a privit apusurile. În cutia asta nu e tatăl meu. Drumul miroase a gaz înecăcios amestecat cu praf. Nu-mi iau la revedere aici, mă întoc cu fața spre soare, să-mi usuce obrajii. Se mișcă crengile încetișor, e liniște în partea asta și ceru-i de-un albastru tăios cum i-a fost privirea. “Hai să privim doar către cer, tati!”

Leave A Reply

Navigate