E dimineață în Nikiana. Am numărat 4 oameni pe o distanță de 3 km și-alte 9 bărci cu nume de dorințe pictate în tonuri de albastru. E prea devreme, asta gândesc când mi se agită marea la picioare și-s singura pe plaja asta întinsă care-o ascultă. Văd cum briza ușoară, nehotărâtă, se joacă cu o barcă, legănând-o din val în val, și mă opresc cu picioarele în spuma albă, să-mi gândesc mai bine singura frază așezată pe foaie în primele 4 zile în Grecia.
Marea te eliberează de excese și te obligă să trăiești pentru tine, nu pentru rolul pe care-l ai de îndeplinit.
Renunțam la 2 inele, când mi-a trecut prin minte că imaginea omului care-și subliniază zilnic trăsăturile în culori și obiecte care flatează e discordantă cu simplitatea asta trăită între aer și apă. N-am aprofundat ideea, nici n-a fost nevoie. Am realizat prea repede că mi-e mai bine să privesc cum se ridică ceața la nivelul mării, de parcă ar fi venit direct de pe gândurile mele. Cu toate astea, a rămas încolțită ideea că-n simplitate am găsit, mai mereu, cel mai bun echilibru.
1 Comment
De n-aș cunoaște pământ să-mi fie numai apă. 🙂