Un traseu continuu

De-a lungul Dâmboviței am alergat o perioadă lungă (și cu ceva ani în urmă), mai mereu atrasă de ordinea stabilită-n funcție de orele apusurilor care-i colorau cu precizie apa, într-un soi de exercițiu de potolire a gândurilor. Singurul exercițiu de potolire a gândurilor pe care mi-l permiteam într-o zi. Nu despicam alergatul în disciplină, luptă cu propriile-ți limite sau mindset. Pe-atunci mi-era o simplă obișnuință de ritm, cât să ducă la sincronizare între pași și rezolvări. Cumva, km parcurși aduceau soluții, uneori, forțate, pentru situații de nerezolvat la pas domol. 1 km/decizie, în perioadele cu programări la nivel de secundă. Era drumul dintre poduri, măsurat din ochi, cu ture până la epuizarea certurilor cu mine. Cu mai multă muzică și mai puține setări de performanță.

De perioada traseelor diferite am trecut repede, după două episoade de “nici nu știu unde să chem taxi-ul”, câteva de aproximări greșite ale nivelului de oboseală și distanței la întoarcere, plus unul pe drumuri pustii de munte și-un câine pus tot pe alergat. Atunci am realizat că-i mai bine să folosești telefonul pe post de mp3 player. Tot atunci mi-am schimbat obiceiul de a pleca doar cu muzica în buzunar.

Când am intrat în sală, aveam pauză de jumătate de an și un punct 0 pe care simțeam că trebuie să-l depășesc. Fizic și psihic. Pierdusem orice urmă de rezistența, motivația gândurilor în ordine era lăsată în trecut, durerea corpului și mobilizarea tot mai dificilă m-au făcut să măsor orice pas în rezultate – pace, calorii, viteză, aspect. Am pornit cu ~2 km, 3 opriri și cam toate momentele unei senzații de leșin ca la carte. În puțin peste o lună, cu frecvență moderată, m-am disciplinat până la ~12 km cu timpi buni. Însă, efortul sufocase complet relaxarea.  Obiectivul unor numere bifate pe ecranul aparatului a făcut să dispară partea plăcută a alergatului. În plus, greșeala unui echipament nepotrivit, pe care l-am considerat opțional pe bandă, mi-a adus primele probleme cu o gleznă care și-a setat de atunci kilometrajul propriu – 5 km și-o frână.

Când am făcut, din nou, trecerea la outdoor, am simțit că am un alt punct 0 de depășit. Rezistența mea pe bandă nu mai însemna mare lucru, dar asta conta mai puțin într-o balanță care avea din nou apusuri fără eforturi măsurate. Cu prelungire până în prezent, perioada de miere (și cu frâna de 5, așa cum mi-am numit glezna care-mi făcea orice depășire destul de dificilă) a însemnat din nou alergări pe ploaie, la + prea multe grade sau – destule să stai în pat cu o carte în mână,  cu ochii închiși pe ceață s-o tai cu-n cuțit, cu joacă de-a direcția printre porumbeii din parc, în prima zi din an și-n ultima din cel trecut. Cu tot ceea ce îmi aducea alergatul-ca-plăcere, până m-am trezit spunând “Mi-e dor!” de la o zi la alta.

În lunile ce vin, mi-am făcut cadou un test – împăcarea relaxării cu disciplina. Am experimentat-o prea puțin. Mai exact, o să îmbin cifrele cu dragul de alergat la un soi de maraton cu rol de termen limită, știind că funcționez perfect cu deadline-uri care vin rapid. Mi-am ales Wings for Life, pe 4 mai, și-i zic soi-de-maraton, pentru că îți setezi singur marcajul de Finish. Sper eu să fie cât mai departe.

foto via