Am un drum liniștit până la metrou. În zilele cu soare, merg două stații de autobuz prin sunete de tocuri grăbite, împiedicate de gropi și oameni ai străzii care-și întind mâinile în primele raze ale soarelui. Cu o stație înainte de Pipera, liniștea mea și a celor care tac în același metrou cu mine se risipește în mereu alte scuze rostite pentru mereu aceleași întârzieri. “Ajung în 10 minute” se spune, de obicei, în timp ce te îndrepți către ușile vagonului 3, care dau direct la scările ce duc la și mai multe scări. Atunci, de fapt, e momentul în care poți vedea cum un metrou întreg se trezește în ziua cea nouă, în același timp, de parcă și-ar întinde brațele, într-un pat imens, a dezmeticire.
Regula supraviețuirii în Pipera spune că trebuie să te așezi la coada deja formată în cerc, în fața ușilor care se deschid întotdeauna automat. Cei care au prins loc în față trebuie neapărat să pornească în fugă, stabilind ritmul mulțimii, altfel vor îngreuna încercările celor mai puțin norocoși, care iar trebuie să dea din coate și serviete pentru a ajunge mai repede sus. Urmează un fragment ridicol, care te aduce în fața unui imagini de maraton cu sportivi înalți și-mbrăcați în negru, care-și frâng orice urmă de eleganță pentru un loc în fața unei ieșiri inevitabile. În primele luni de Pipera, faci cumva parte din cei priviți mereu lung, neînțeleșii care așteaptă la baza scărilor să treacă primele 3 minute din maraton, cu ochii într-o carte, înainte să se avânte în ziua cea nouă. Apoi, ușor-ușor, te trezești că-n secundele dinaintea unei zile deschise de 2 uși îți pregătești gleznele, îți impui recorduri de viteză, ai ajuns ca ei.
Fuga asta nu se termină până nu ți se închid în spate ușile autobuzului care vine din 15 în 15 minute, apoi din oră în oră, până nu mai vine deloc. Cel albastru – la și 25, cel portocaliu – la fără 20. Indiferent de culoare, le pierzi cam în fiecare zi. Indiferent de culoare, au scrisă stația Nievenheim ca destinație, așa că te obișnuiești, inevitabil, și cu dezamăgirea zilnică adusă de sosirea în Voluntari, când tu știi clar că ușile din ziua aia ar fi trebuit să se deschidă în Dormagen. Bineînțeles, când te saturi să fugi, compromisul unui 445-556, care se zgâlțâie până la barieră, te apropie de omul simplu, care-și poartă legumele într-o plasă trântită lângă Vuitton-ul mai-fals-mai-autentic al unei doamne ce și-a început ziua tot cu un compromis.
Drumul ăsta inițiatic este închis de o cartelă de acces și trei piuituri scurte. Într-o nouă zi. Altă zi. Aceeași zi. De ieri, de azi, de mâine, de-acum trei ani, peste 2, peste 4, când ajungi să dorești oamenilor din jur ferestre care se deschid.
***
Trebuia să-ncep cu – Îmi văd zilele printr-o fâșie neacoperită de autocolant. Mă despart o ușă și-o voință de tot ce-i afară.
4 Comments
Cred ca asa-i peste tot in lume, nu doar in Romania. Iar in invalmaseala aceea nici nu stii cati prieteni sau cunoscuti gasesti, dar din pacate nu ai timp si nici ochi sa-i remarci.
Nu-i singurul loc al automatismelor, nici nu suntem singurii care practică fuga haotică. Asta așa-i.
sincer… inca imi aduc aminte can am venit prima oara in bucuresti eram intr-o statie de metrou tocmai coborasem din metrou si toata lumea a inceput sa o ia la fuga.. la inceput ma incercau sentimente de teama si intrebarea care venise imediat in mintea mea era: De ce alearga? De ce sunt grabiti… apoi am inceput sa rad in hohote si apoi am inceput sa rad tare dar nimeni nu ma observa toata lumea era atat de grabita.. :)) Dar eu sunt o persoana care intotdeauna vede jumatea plina a paharului deci fuga haotica, invalmaseala automatismele nu pot vedea ceva negativ dar nici pozitiv ci pur si simplu un efect al timpului
Mi-ai adus aminte de primul an de facultate, de cât de pierdut te simți în primele sîptămâni de București. 🙂
Recunosc întrebările, cred că-i tare bine să nu ne pierdem pe noi în tot haosul ăsta.