Balconul meu aducător de revelații își merită ploile. Să-l mai curețe de gândurile care rămân lipite de el. Își merită și soarele. Că-i zvântă cum trebuie oftaturile rostogolite de-a lungul și de-a latul, cât e ziua de mare. Că-n ultima perioadă, el mi-a fost prieten devotat, știți voi, dintre cei care-ți păstrează nimicurile însorite și-ți amintesc că, la înălțimea potrivită, orice om nesuferit poate fi prins între degete și scuturat din toate încheieturile.
Poate de mai bine de o lună mă simt pedepsită să scriu în aceeași direcție. Și-i tare anapoda asta, mai ales de când am început să visez pe șervețele, în frânturi de idei. N-am voie mai mult de atât, că pauzele mele de analizat frici – doar asta-i tema – se întâmplă organizat, sub capitolele lucrării de disertație. Cam tot din motivul ăsta se amână conștiincios și notatul gândurilor, cam fără scuze, sau se păstrează pentru un mai târziu care, și mai târziu, tot mai târziu o să fie.
Și-am scris pe un post-it la care mă tot uit lung de la o vreme că, da, noi fugim, câteodată, doar de dragul de a fi prinși din urmă. O secvență fără prea mult sens, în necunoștință de cauză, dar căreia bine i-ar fi stat în mai multe fraze, să-nțelegeți și voi ce-i cu ea. Că-n fuga asta ce-o tot ducem zilnic, ne mai ciocnim de alții care fug și ei în aceeași direcție ca noi. Rar, dar se întâmplă. Și-am mai scris într-un memo cum am renunțat eu, cu ceva ani în urmă, la a mai păstra lucruri care să-mi poarte noroc. Apoi, despre oamenii care-și trăiesc viața dincolo de definițiile noastre. A… și despre consumatorii de scaune la stradă și ale lor comportamente animalice, ca subiect de sezon, de când cu temperaturile astea ridicate. Și mai sunt câteva zeci de idei ce n-or să vadă lumina blogului, că parcă le-a trecut vremea, iar eu experimentez, din nou, lipsa de inspirație.
Mi-a zis un prieten, când îi bolboroseam la telefon despre strategii de supraviețuire, că poate am terminat cuvintele și trebuie să învăț altele noi. Păcat că nu mi-a putut citi indignarea așezată pe fața mea de om de Litere. Dar până încep să-mi revin în scris, că-mi trebuie timp să mă scutur de limbajul academic, mai ciocăniți și la ușa mea, să nu uit să mai ies din casă. Și poate-mi lăsați, de vă simțiți empatici, și câteva rețete pentru inspirație la minut, că, de data asta, accept să le prepar și la microunde!
À bientôt!
