“Nici eu pe tine”, i-am replicat scurt, tăios, într-o singură respiraţie, de parcă n-ar mai fi existat secunde după. I-am închis la următoarea bătaie de gene, prin apăsări repetate, furioase, pe tasta roşie a telefonului. De cel puţin 8 ori, până am fost sigură că toată conversaţia aia s-a dizolvat în stropii mari de ploaie.
Filmele ne învaţă că următoarea scenă te obligă să alergi pe o stradă pustie, pe care să o traversezi prin stări. Furie la primul felinar cu lumină difuză, tristeţe la o încetinire a picioarelor, resemnare într-un cadru blocat pe o privire peste umăr, optimismul unei opriri. De la un capăt al străzii la zâmbetul de la celălalt. Şi, gata, eşti vindecat! Rămâne ca următorii 3 ani din viaţa ta să ruleze cu viteza celor câteva secunde rămase până la generic. În toate secundele zâmbeşti. În toate secundele ai învăţat dintr-o simplă fugă, dintr-o simplă stradă…
În realitate, ninge. Cu fulgi mari. Iar tu nu fugi, ci mergi, cu paşi greoi, prin zăpada mestecată de picioare mai grăbite ca ale tale. În realitate nu ai răspuns nici eu pe tine, ci ai sunat înapoi. Nu, în realitate n-ai rămas nici măcar blocat la mijlocul străzii, ci stai de ceva vreme pe o bancă şi aştepţi. În realitate, nu ai învăţat nimic.
Doar un gând şi prea multe filme cu final fericit.
Foto via
5 Comments
in realitate, convorbirea a pierit purtata de fulgii mari si rebeli, pina undeva sub pasii tai greoi unde a pierit in anonimatul zapezii de pe trotuar…
ăsta e ceva teaser sau buzz pentru o reţea de telefonie mobilă, pariez.
@Marian: Asa as vrea ca-n realitate sa se intample macar cateodata ca-n filme 🙂
@Cougar: Nu e! Trebuie să mă crezi pe cuvânt 😀
vrei sa fie ca in filme, adica cu happy-end? pai daca (el) merita…. 😉
@Marian: Iata problema 🙂