Ritmuri

Anne, hai să-ţi povestesc!  Eu am crescut pe muzica greierilor din grădină. Cu mieunatul pisicilor şi glasurile copiilor ce-şi pierdeau orele în jocuri prăfuite pe stradă. În liniştea serilor de vară, abia câte-un hămăit mai puternic acoperea clinchetul şinelor de tren care pătrundea prin ferestrele larg deschise, până la biroul la care îmi măzgăleam primele litere. Prindeam nopţile la bunici, într-un pat vechi, aşezat sub cireşul mare. Ascultam cum cad fructele coapte pe cisterna din curte. Urmăream cu privirea agitaţia unui ţânţar şi mă jucam cu umbrele, încercând să le prind între degete. Am copilărit cu zgomotele unei case ce se înălţa odată cu mine. Nu inserez link-uri, astea-s cântece pe care le simţi, nu le asculţi.

Pe la 8 ani am descoperit că în mijlocul sufrageriei trona, singuratic, un pick-up. Eram prea mică să pot umbla singură la el, aşa că-l urmăream cu fascinaţie pe tata cum fixa cel puţin o dată pe săptămână acul acela subţire pe un vinyl Electrecord. Vivaldi, Clayderman, Chopin… Învăţasem fiecare zgârietură a plasticului ce făcea notele să tremure preț de câteva secunde. Stiam când vine Vara, când clapa pianului era apăsată de două ori, când o vioară se transforma, prin magie, într-o pasăre. Muzica lor m-a învăţat să-mi imaginez, ascultând.

Mai târziu, casetele mi-au arătat cum să dansez. Ţin minte boxele colorate cu mici omuleţi care-şi mişcau picioarele în funcţie de volumul pieselor. Ferită de ochii părinţilor, încurajată de zâmbetele fabricate ale păpuşilor, ofeream adevărate spectacole care m-au făcut mult timp să cred că voi ajunge o graţioasă balerină. Poate chiar patinatoare.

Pink Floyd a apărut prin liceu. Odată cu ei, Deep Purple. Aşa au pornit şi etapele adolescenţei. De rock, de hip-hop, de folk, de pop şi dance. Îmbrăcămintea mea se dizolva, treptat,  în stilurile muzicale. Gândurile mele la fel. Eric Clapton, Bon Jovi, 3 Doors Down, Robbie Williams, Coldplay mi-au cunoscut dezamăgirile rămase acum în jurnale închise cu chei, ascunse în cutii, în camera mea de acasă.

Începuturile facultăţii rămân pe ritmurile lui David Grey. Poate şi puţin Damien Rice. Toate melodiile acestei perioade sunt scrise de mână pe 2 CD-uri. Titlurile lor formează povestea unei întâlniri, cu un before şi-un after. În continuare mă agăţ de Yann Tiersen şi de singura piesă pe care eu o s-o învăţ într-o zi la pian. Acum m-am poticnit de şansonetele din Montmartre, că doar am început să mă visez peste câţiva ani locuind pe o străduţă mică ce dă în St. Germain.

Mâine, ritmurile vor fi altele.